Antonio MomocPe 17 februarie 2008 provincia sîrbă Kosovo şi-a declarat independenţa. Balcanii stau iarăşi pe un butoi cu pulbere. Cele mai alarmiste scenarii vorbesc despre război civil. Statul Serbia nu acceptă secesiunea, iar manifestaţia de protest de la Belgrad la care au participat recent peste un milion de sîrbi e dovada clară a respingerii.
La doar câteva sute de kilometri de România, într-o ţară vecină în care locuiesc mii de romani pe Valea Timocului, minoritatea albaneză din Serbia, dar concentrată în Kosovo unde e majoritară şi-a declarat independenţa (arborând drapelul albanez), fapt anunţat de politicienii albanezi din provincie cu câteva luni în urmă.
Kosovo este situat in sudul Serbiei, cu o populaţie majoritar musulmana. Noul stat are o suprafaţă de 10.877 de kilometri si o populaţie de 2,2 milioane de locuitori. Capitala şi cel mai mare oraş kosovar este Pristina.
Pana la începutul secolului XX, Kosovo a purtat denumirea de „Vechea Serbie”, şi aşa cum susţine istoriografia naţionalistă sîrbă, în Kosovo stau originile statalităţii medievale sîrbeşti si centrul ortodoxiei. Demografic, în ultimele decenii s-a produs o schimbare etno-demografică prin restrângerea continua a populaţiei sârbe şi creşterea numărului de albanezi.
Astăzi se fac paralele între Kosovo si Ţinutul secuiesc. Mulţi analişti pretind că în regiune „nimic nu va mai fi ca înainte”. Doi demnitari români, deputaţi ai UDMR, au participat la festivităţile prilejuite de proclamarea independenţei provinciei Kosovo. Csaba Sogor, fost senator UDMR şi actual euro-deputat, şi Antal Arpad Andras, deputat UDMR, au declarat ca se află în Kosovo „într-o vizita privată”. Csaba Sogor a recunoscut că „pe noi ne interesează independenţa ţinutului Kosovo”. Pe care noi, nu a precizat însă şi nici în ce sens. Cât seamănă România cu fosta Iugoslavie, cat seamana Transilvania cu Kosovo?
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au apărut în 1918. Primele două s-au destrămat.
Ruperea Cehoslovaciei în Cehia şi Slovacia în 1993 s-a produs paşnic.
În schimb, situaţia a fost mult mai sângeroasă în federaţia iugoslavă.
Destramarea Iugoslaviei
În timp ce toate ţările blocului comunist au cunoscut democratizarea lor şi inlaturarea dictaturilor comuniste, Iugoslavia a cunoscut un proces invers. Principalul regizor al destrămării sângeroase a Iugoslaviei a fost naţionalistul Slobodan Milosevici. Milosevici a încarnat spiritul revanşard al sîrbilor, care după aproape 40 de ani de dictatură a sloveno-croatului Tito (Tito nu a permis reintoarcerea in Kosovo a sarbilor refugiati in timpul razboiului, in vreme ce din Albania vecina au sosit valuri-valuri de emigranti, atrasi de nivelul de trai mult mai ridicat din Iugoslavia. Mai mult, Tito isi dorea o „confederatie Balcanica” la sud de Dunare, care sa cuprinda Iugoslavia, Bulgaria si Albania), considerau ca statutul lor în cadrul Federaţiei era mult diminuat faţă de adevărata lor pondere. (Din 1974, Constitutia Iugoslaviei a garantat provinciei Kosovo dreptul la „auto-guvernare”).
In aprilie 1987, Milosevici a vizitat Kosovo si a declarat sarbilor kosovari la un miting: „Nimeni nu are dreptul sa va mai molesteze!” In septembrie 1990, guvernul federal a modificat Constitutia si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al carei control administrativ trecea din mana „guvernului regional” in cea a Guvernului de la Belgrad.
Albanezii kosovari au adoptat imediat o Constitutie proprie, a „Republicii Kosovo”. In 1992, ei organizeaza alegeri ilegale pentru presedintia „Republicii Kosovo” si il aleg pe Ibrahim Rugova pentru functia de presedinte. Alegerile nu au fost recunoscute de niciun stat.
Într timp in martie 1991 Comunitatea Europeană îşi exprimă sprijinul pentru statul iugoslav, prin extinderea aplicării principiului inviolabilităţii frontierelor externe, conform Acordurilor de la Helsinki, din 1975, asupra frontierelor interne dintre republicile federale componente ale Iugoslaviei. În ciuda acestor semnale externe de susţinere a federaţiei, slovenii şi croaţii şi-au dat seama ca pot profita de noul context geopolitic pentru a-şi dobândi independenţa totală. La 23 decembrie 1990, slovenii au organizat un referendum privind independenta republicii lor. 89% dintre votanţi s-au pronunţat favorabil acestei idei. În ciuda presiunii la care au fost supuşi din partea Comunităţii Europene, independenţa Sloveniei şi a Croaţiei a fost proclamată la 25 iunie 1991.
După două zile a izbucnit războiul între forţele de apărare teritorială slovene şi Armata Federală, dominată de sîrbi şi muntenegreni. Războiul a durat doar 12 zile. La 3 iulie a izbucnit razboiul şi în Croaţia, iar Armata Federală a început retragerea din Slovenia. Conflictul s-a acutizat în Croaţia în august şi septembrie. În Croaţia, minoritatea sîrbă era mult mai numeroasă, aproape 30% din populaţia republicii, aşezată în zone compacte, destul de aproape de Serbia. La lucrările Conferinţei de la Haga asupra Iugoslaviei, în octombrie 1991, Comunitatea Europeana a declarat oficial că dreptul de autodeterminare al popoarelor din Iugoslavia nu poate să se exercite fără a se ţine seama de drepturile şi interesele minorităţilor etnice din fiecare republică.
Consiliul de Miniştri ai Afacerilor Externe din cele 12 ţări membre ale Comunităţii, a fost de acord ca negocierile de la Haga să fie urmate de recunoaşterea acelor republici iugoslave care se angajau sa respecte drepturile omului, principiul negocierii tuturor disputelor frontaliere şi al inviolabilităţii frontierelor interne. Sîrbii nu au fost mulţumiţi cu aceste condiţii si au insistat ca regiunile populate în majoritate de sîrbi din Croaţia să se poată uni cu Serbia. De-a lungul acestei conferinte, sârbii au început a fi percepuţi în mediile occidentale ca fiind responsabili pentru dezastrul Iugoslaviei.
Armata Federala Iugoslavă a distrus orasele croate Vukovar şi Osijek (Fiume) care au fost asediate şi cucerite de sîrbi. Armata Federala a sprijinit minoritatea sîrbă din Croatia în mişcarea ei secesionistă.
În 1991, Comisia Europeană se pronunţă pentru recunoaşterea independentei Sloveniei, Macedoniei, Croatiei şi chiar a Bosniei-Hertegovina, dupa organizarea unui referendum asupra independenţei. Până în aprilie 1992, Bosnia nu a ocupat un loc în prim-planul scenei politice iugoslave. Parlamentul de la Sarajevo a decis, prin votul unei majorităţi de deputaţi musulmani şi croati, să reafirme suveranitatea republicii, în ciuda opoziţiei deputaţilor sarbi, care au şi parasit Parlamentul de la Sarajevo. În urmatoarele zile, sîrbii au proclamat Republica Sîrba a Bosniei. La 10 noiembrie 1991, sîrbii au organizat şi ei un referendum privind menţinerea zonelor locuite de ei în Iugoslavia.
La 20 decembrie, Macedonia si Bosnia au prezentat Comunităţii Europene cereri de recunoaştere a independenţei. Dupa trei zile, Germania a recunoscut unilateral independenţa Croaţiei şi a Sloveniei începand cu data de 15 ianuarie 1992, data la care şi ceilalţi parteneri ai Germaniei din interiorul Comunităţii au recunoscut independenta Sloveniei şi Croaţiei, dar a recomandat Bosniei să organizeze un referendum.
Comunitatea musulmana şi cea croată din Bosnia s-au prezentat masiv la urne, 64% din populaţia cu drept de vot a republicii votând 99% pentru independenţă. La 3 martie 1992, Parlamentul croato-musulman a votat independenta republicii, care a fost recunoscuta de Comunitatea Europeană în aprilie 1992. Războiul civil a izbucnit la 4 aprilie 1992 şi a condus la rapida încercuire a Sarajevoului de catre forţele sîrbe.
În Bosnia, după numai câteva luni de lupte, comunitatea sîrbă, care reprezenta doar 34% din populaţia republicii, a ocupat 70% din teritoriu, profitând de armamentul modern cedat de către Armata Federală şi de miile de militari sîrbi care au fost lăsaţi să se inroleze în forţele armate sarbe din Bosnia. Comunitatea musulmană, care reprezenta 43% din populaţia Bosniei, a ramas cu doar 20% din teritoriul republicii. Celelalte 10% au revenit croaţilor.
Agravarea situaţiei din Bosnia şi imposibilitatea Comunităţii Europene de a preveni vărsarea de sânge au determinat Comisia European să se alature eforturilor ONU. Singurele lucruri pe care au reusit sa le impuna au fost un embargou asupra armelor (care îi favoriza clar pe sîrbi), desfăşurarea Căstilor Albastre, pentru a proteja şase orase-enclave unde se refugiase populaţia civilă musulmană (Bihac, Gorazde, Sarajevo, Srebrenica, Tuzla, Zepa).
În februarie 1994 s-a constituit un Grup de Contact, format din SUA, Rusia, Franţa, Germania şi Marea Britanie. Scopul formulei era de a implica SUA şi Rusia, care ar fi putut influenţa partea sîrbă. Rolul UE se diminuează, ea fiind reprezentată doar de cele mai puternice trei state. Americanii au înţeles rapid ca sîrbii nu vor ceda de bunavoie niciodata 20% din teritoriul Bosniei: de aceea la 1 martie 1994, i-au forţat pe liderii croaţi şi musulmani să semneze un acord prin care se infiinţa Federaţia Croato-Musulmană. Americanii au permis inarmarea acesteia. În vara anului 1995, ofensiva forţelor armate croato-musulmane, facilitată de bombardamentele NATO asupra unor obiective sârbe, a dus la recuperarea unor vaste teritorii de catre musulmani şi croaţi. Atunci cand proporţia teritoriala între cele două tabere a devenit egală, americanii au impus incetarea ostilităţilor.
Prin Acordul de la Dayton, sârbii au trebuit să se multumeasca cu 49% din suprafaţa Bosniei, dar procentul era mai mare decât proporţia populaţiei sârbe de la începutul conflictului şi, oricum, sârbii erau pe cale să piardă militar conflictul. Musulmanii au obţinut dublarea teritoriului lor, la fel precum croaţii, ambele comunităţi continuând să facă parte dintr-o federaţie care, alaturi de Republica Srbska, forma noua Republică confederativă a Bosniei şi Herţegovinei.
Acordul de la Dayton a starnit furia albanezilor din Kosovo, pentru ca nu le recunostea vointa de independenta. Prin acest acord nu numai ca se recunostea o „Republica Srpska”, dar se decreta ca nici o schimbare a frontierelor iugoslave nu va mai fi pe viitor admisa. UCK, Armata de Eliberare Albaneza din Kosovo a inceput o campanie de terorism impotriva sirbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-1999. In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. In lunile care au urmat, sute de albanezi au fost ucisi si peste 500.000 de etnici albanezi siliti sa emigreze din Kosovo.
La 24 martie 1999 – fara autorizarea ONU – NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.). Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Vinovat de situatie a fost gasit doar presedintele Milosevici, acuzat de „International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia”, pentru „crime de razboi”.
Bombardarea Iugoslaviei a fost precedata de o tentativa de „solutionare” diplomatica a problemei. La 28 ianuarie 1999, NATO a avertizat Iugoslavia ca va trece la represalii daca nu cedeaza in chestiunea Kosovo. La mijlocul lui februarie a inceput o Conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei si grupurile de albanezi care solicitau independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace amenintand, in caz contrar, cu represalii militare. Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei) si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei. Acordul de Pace de la Rambouillet includea insa prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei: cerea ca suveranitatea nationala a Iugoslaviei sa treaca sub supravegherea NATO. Milosevici a refuzat sa semneze Acordul. Au urmat 73 de zile de bombardamente crancene asupra infrastructurii Iugoslaviei.
Pe 5 iunie 1999, grupul G-8, cu Rusia pe post de mediator, a semnat o intelegere cu Iugoslavia, care a pus capat bombardamentului. Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o „autonomie substantiala”, sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb.
Ca urmare a Acordului de la Dayton, din 1995, o forţă de menţinere a păcii (IFOR), 60.000 de soldati apartinând statelor membre NATO, a fost desfasurată în Bosnia. Pe masura ce situaţia se stabiliza, IFOR a fost înlocuită cu o forţă mai redusă numeric, SFOR, formată doar din trupe NATO. În decembrie 2004, locul SFOR a fost luat de catre EUFOR, o forţă militară condusă şi formată din militari ai statelor din Uniunea Europeană.
Esecul UE in Bosnia si acum in Kosovo
Eşecul UE în criza bosniacă se datorează disensiunilor interne, imposibilităţii coordonarii poziţiilor marilor state, divergenţelor de abordare şi intereselor diverse, situaţia fiind destul de asemănătoare şi astăzi în cazul Kosovo. O scurta istoria a provinciei Kosovo puteti citi si aici.
Dupa criza din Kosovo din 1999, la 17 martie 2004, o noua revolta de proportii a albanezilor din Kosovo s-a soldat cu zeci de morti printre sarbi, incendierea unor biserici si manastiri ortodoxe si numeroase confruntari sangeroase intre sarbi si albanezi. Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o „independenta supravegheata”. La inceputul lui iulie 2007, textul – sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE – a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei. Rusia, China si cinci tari membre UE au declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul de Securitate al ONU.
La 21 mai 2006 în urma referendumului din Muntenegru, adepţii independenţei micii republici, în frunte cu primul ministru Milo Djukanovici, au cîştigat 55,4% dintre sufragiile electoratului muntenegrean. Prezenţa a 85% din electoratul muntenegrean a dovedit interesul major al populaţiei pentru viitorul republicii. Independenţa Muntenegrului a dus la pierderea de către Serbia a oricărui acces la Marea Adriatică.
Exemplul muntenegrean a întărit aspiraţiile de independenta ale albanezilor kosovari, care şi-au proclamat (unilateral de către Priştina) independenţa pe 17 februarie 2008.
Actul de la 17 februarie poate fi însă o sursă de inspiraţie acum pentru sîrbii din Republica Srpska, entitatea sârbească din confederaţia Bosnia-Herţegovina, pentru separatiştii proruşi abhazi şi sud-osetini din Georgia, dar şi pentru regimul de la Tiraspol. Maghiarii din Tinutul Secuiesc solicita la randul lor o autonomie largita.
Transilvania si Kosovo
Deşi e greu de crezut, dincolo de discursul radical al politicienilor naţionalişti români sau maghiari, că Romania ca ţară membră a Nato şi a UE poate pierde teritorii, de la Moscova, Vladimir Putin, s-a exprimat tranşant: „Rusia se opune categoric independentei unilaterale a provinciei Kosovo. Se incalca legislatia internationala si vor fi consecinte imediate pentru Balcani şi pentru restul lumii. Exista ingrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent pentru eventuale mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în regiunea Transnistria din Moldova şi în zona Transilvania din România.”
Doi deputaţi UDMR din Covasna, Antal Arpad Andras şi Tamas Sandor, au elaborat deja un proiect ce vizează prezentarea în Parlament a modelelor de autonomie funcţionale din ţările Uniunii Europene. La Târgu Mureş Secretarul Biroului Permanent al Consiliului Naţional Secuiesc, Andrassy Arpad, a declarat, că recunoaşterea independenţei Kosovo „ar trebui sa fie un precedent care să accelereze problema rezolvării autonomiei Ţinutului Secuiesc”. Si Liderul Uniunii Civice Maghiare (UCM) din zona Sfantu-Gheorghe, Gazda Zoltan, consideră că proclamarea independenţei provinciei Kosovo, ar reprezenta un mesaj în vederea obţinerii autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc.
Care este solutia pentru miscarile separatiste din Europa, pentru autonomia largita ceruta de minoritatile nationale – formarea de noi state indepente sau modelul regionalizarii?
Serbia a oferit autonomie Kosovo, dar nu independenta. Romania deocamdata nu accepta nici macar cu gandul ideea de autonomie a secuilor, dar in schimb se lauda cu prezenta maghiarilor in guvern ca o dovada a respectarii drepturilor minoritatilor nationale.
Dupa razboiul din Kosovo din 1999, Consiliul de Securitate ONU a preluat controlul in provincie. Rezolutia 1244 din iunie 1999, a ONU se cerea Republicii Federale Iugoslavia sa isi retraga fortele din Kosovo, si sa predea provincia Natiunilor Unite. In schimb, i se promitea garantarea granitelor interne cata vreme respecta drepturile nationalitatilor.
Rusia si Serbia, statul suveran, nu sunt de acord cu independenta Kosovo, atat timp cat nu exista o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa autorizeze desprinderea Kosovo de Serbia. Prin urmare, independenta este ilegala. Romania este de acord cu aceasta ipoteza.
Serbia si Rusia considera ca rezolutia 1244 in sine nu autorizeaza independenta. Articolul 10 din rezolutia 1244 autorizeaza o autonomie substantiala pentru Kosovo, doar in cadrul Republicii Federale Iugoslavia.
Marile puteri nu isi respecta inca o data promisiunile. Nu e nici prima nici ultima oara cand este incalcat dreptul international.
cumpatatul
ma rog, americanii fac oricum ce vor ei. Dar asta nu inseamna ca sarbii nu au exagerat cu politicile nationaliste in Kosovo. Asta ar fi pericolul si pt nationaliostii romani si minoritatea maghiara.
krossfire
Interesant ca maghiarilor in sine le pasa mult mai putin decat politicienilor lor.
admin
Am observat in reportajele din presa ca maghiarii obisnuiti din secuime sau din nordul tarii au fost reticenti in legatura cu problema kosovo. Nu imi au seama care e de fapt starea de spirit in randul populatiei de etnie maghiara.
krossfire
Era un reportaj prin Cotidianul in care la intrebari despre Kosovo se raspundea cu ”De-asta ne pasa noua acum ?”. In fine, era putin relevant reportajul si mai util ar fi fost un sondaj. (Din pacate in Romania sondajele contin multe intrebari inchise si multe erori, deci e posibil ca sondajul sa influenteze negativ opinia publica maghiara)
valahul
Independenta Kosovo da oricum apa la moara separatistilor transnistreni.
Reprezentantii a opt partide politice transnistrene si o coalitie de organizatii non-guvernamentale locale, au cerut comunitatii internationale sa a recunoasxa independenta de facto a teritoriul din stanga Nistrului. Tiraspolul a facut apel, in scris, la ONU, OSCE si Consiliul Europei sa nu dea curs unei politici duplicitare, care ar duce la “impasul negocierilor si ar alimenta tensiunile deja existente.”
pasztike
Iubire cu forta nu se face. N-au reusit nici sarbii, si pe plan indelungat va trebuisa se resemneze si Rusia si Romania. Ori dai drepturile pe care le cer cetatenii tarii ori nasti tensiuni care vor culmina intoteauna cu scenarii proaste.
In cazul Kosovo este ca si bataia in familie, mai bine divort decat batai zilnice.