Antonio MomocTeleviziunile din România (ProTV, Acasă TV, OTV, Prima TV) au făcut rating ani la rând cu emisiunile în care erau invitaţi manelişti şi au spulberat concurenţa cu reality-show-uri în care maneliştii erau gazde. Multe din obiceiurile de limbaj şi de comportament ale acestor manelişti scoşi din prim-time sunt preluate şi de moderatorii de succes de astăzi de pe televiziunile tabloide.
După ce au atins apogeul succesului pe televiziune, manelele sunt uploadate, descărcate şi vânate acum şi pe internet, pe site-uri user generated content. Dovadă că publicul nu este foarte diferit de cel de acum câţiva ani în privinţa conţinutului, ci în privinţa mijloacelor de consum.
Presa şi politica în România sunt de mult timp manelizate. Era şi firesc să asistăm astăzi şi la manelizarea comunicării politice. Publicul manelist, neintersat de politică, devine brusc atent atunci când într-un scandal politico-mediatic este implicat un personaj popular. Reţeta este aceea ca politicianul să fie de mare notoritate la public şi să îi semene publicului-ţintă cât mai mult posibil: să aibă aceleaşi probleme de comportament, să fie ori agramat ori agresiv în limbaj, să aibă aceleaşi ieşiri şi aceiaşi nervi, acelaşi râs sau aceleaşi înjurături. Ingredientul secret: să fie purtătorul unui mesaj anti-sistem (împotriva Guvernului, a Parlametului, Partidelor politice sau a Justiţiei corupte).
În 2007, în maneaua pro-băsesciană, premierul Tăriceanu şi cei 322 sunt acuzaţi de „perversitate”. Preşedintele Băsescu e “ Jucător, dar aproape de popor. Un singur lucru contează, Toţi românii îl votează.” Clişele folosite: duşmanii sunt “orbiţi de bani, iar fratele Călin a fost crescut la sân ca un şarpe.”
În 2008 maneaua PD-L a transformat sloganul partidului “Ei cu ei, noi cu voi” în refren de baladă populară. Imnul electoral PD-L (a existat şi o versiune uşoară, nemanelizată a piesei) a fost difuzat pe televiziunile muzicale. Taraf TV şi Etno TV, televiziunile lui Silviu Prigoană, au reluat la infinit maneau, mai ales în emisiunile cu dedicaţii şi mesaje. Dar marele succes la public a fost atins on-line.
În 2009 maneaua “Free Gigi” copiază aceeaşi reţetă. Omul politic Becali “a făcut doar fapte bune, a ajutat multă lume, e iubit şi apreciat şi pe nedrept acuzat.” În refren este o cacofonie, dar cine (dintre manelişti sau dintre fanii latifundiarului) are timp de probleme de gramatică şi de vocabular, când fapte atât de grave au loc în România: „Toţi se-oftică c-are avere/, Ăştia-s nişte hahalere/ Crapă de ciudă duşmanii/, câştigă Gigi Becali”. În strofa a doua avem şi concluzia: „Asta-a fost o înscenare, nu-l vrea nimeni la-nchisoare”.
Gigi nu ducea lipsă de notorietate ori de avocaţi în media. Dar îi lipsea imaginea de haiduc, de victimă, de martir, de mare luptător anti-sistem. O ştire, o emisiune sau manea în plus în această direcţie întăreşte convingerile şi încrederea publicului politicianului Gigi Becali, candidat din partea PRM în alegerile euro-parlamentare.