Antonio Momoc“Să fie omorâți câinii, să fie castrați violatorii”! Acestea sunt reacțiile spontane la două dintre multele tragedii ale României de astăzi.
Am avut aceeaşi reacție de indignare când am aflat despre jurnalista violată în miezul zilei, în stradă, în capitala României: scârbit de nebunia actului, de lipsa de siguranță de pe străzile din centrul Bucureștiului și de lașitatea celor care nu au intervenit pentru salvarea femeii amenințată de cuțit, castrarea pedofililor și a violatorilor mi s-a părut inițial o pedeapsă dreaptă și o măsură de descurajare pe viitor a unor mârșăvii similare. Cu aceeași revoltă, tristețe și frustrare au reacționat imediat o mulțime de părinți la vestea morții copilului mâncat de câini.
Dar, dincolo de reacția emoțională, nici castrarea tuturor violatorilor, nici eutanasierea tuturor câinilor nu ne va scăpa de câini și violatori. Nu voi insista aici asupra castrării ca pedeapsă pentru viol, dar voi înainta un singur argument care pune orice om rațional pe gânduri: niciun sistem juridic nu este perfect și cu atât mai mult nu trebuie să uitam erorile judiciare în cazuri similare în România (Marcel Ţundrea a fost condamnat la 25 ani de închisoare pentru viol și omor, din care a executat 12 ani, fiind nevinovat). Să ne înțelegem! Dacă justiția ar fi infailibilă, aș fi primul care să susțină castrarea psihopaților. Dar câtă vreme există 1-2% șanse ca oameni nevinovați să fie pedepsiți, cred că trebuie să ne mai gândim: privațiunea de libertate și izolarea acestor ipochimeni pe viață par sancțiuni rezonabile.
Reacții și mai dure au apărut în spațiul mediatic împotriva câinilor comunitari (adică ai nimănui), iar spiritele sunt și acum imflamate. Aici nimeni nu mai are răbdare: toți dorim să nu mai fim amenințați pe străzi de câinii maidanezi. Mitinguri și flash-moburi pro și contra eutanasierii s-au organizat în București pentru rezolvarea imediată a unei probleme pe care nimeni din administrația publică nu pare a avea interesul sau inteligența să o rezolve. Minciuna, exagerările și intoxicările vin din ambele tabere. Iubitorii de animale postează pe social media statistici false și imagini cu câini maltratați sau arși de vii din țări străine, acte despre care pretind că s-ar petrece în România. Cei care susțin eutanasierea nu sunt dispuși să asculte soluțiile alternative și cer cu isterie lichidarea sistematică și moartea în masă fără întârziere a câinilor de pe străzi.
Eu sunt adeptul eutansierii oamenilor bătrâni şi incurabili așa cum sunt adeptul eutanasierii câinilor bătrâni şi bolnavi. Sunt de acord cu moartea asistată dacă pacientul cere conștient moartea pentru a i se curma suferinţa… o idee pe care o dezaprobă mulți români din motive de natură religioasă. Popor declarat creştin-ortodox într-un procent covârşitor, românii resping eutanasia oamenilor, dar paradoxal, aceeaşi creştini cer omorârea pe scară largă câinilor.
M-am întors recent din SUA unde un paradox asemănător domină gândirea conservatoare: republicanii (religioși în mare măsură) se opun avortului, dar sunt mari susţinători ai pedepsei capitale. Ei susțin că doar Dumnezeu are dreptul de oferi sau de a lua viaţa şi prin urmare femeile nu pot avea dreptul la avort. Dar aceeaşi oameni nu mai gândesc în această „logică” atunci când susţin pedeapsa cu moartea: în acest caz, Dumnezeu nu mai trebuie consultat. Mulți români ortodocși pică în aceeași capcană de gândire: în vreme ce avortul, sinuciderea sau moartea asistată (eutanasia) a oamenilor sunt păcate capitale, pedeapsa cu moartea a oamenilor sau a animalelor sunt acceptabile.
Sătui de promisiuni nesfârșite și de perpetuarea la infinit a problemei, oamenii tind să adopte soluții radicale cu efecte aparent imediate. Să omori toți câinii de pe stradă sună pentru foarte mulți ca o rezolvare rapidă a cauzei care a dus la tragica moarte a unui copil nevinovat și care ne poate feri de repetarea acestei tragedii în viitor. Puțini vorbesc însă despre eșecul administrației publice și de neaplicarea legii. Lipsa de credibilitate a instituțiilor și corupția, slaba implicare in rezolvarea problemelor comunitare, deschid calea unui război al tuturor împotriva tuturor, iar lupta e care pe care.
Dacă mai are cineva urechi de ascultat argumente, bunul simț spune că animalele sunt pe străzile orașelor din România din vina oamenilor, iar responsabilii care trebuie chemați la judecată sunt cei care abandonează câinii și primarii care au tocat fonduri publice pentru castrarea pe hârtie. Adică, vinovați sunt cei care nu sterilizează animalele și mai ales cei care au fost indiferenți la această problemă până astăzi: comunitatea locală și primăriile.
Acolo unde sunt astăzi hingherii mâine va fi o altă cutie de carton plină de pui de cățel abandonați. Oricât de mulți vor omorî astăzi, îmbuibații din administrația publică nu vor putea acoperi numărul celor care vor fi abandonați mâine. Omorârea sistematică nu va opri abandonul câinilor. Populația semi-rurală, neputința oamenilor de la țară de a crește mai multe animale de casă din sărăcie, lipsa de educație a celor care nu-și sterilizează pisicile sau cățeii din curte și care abandonează puii pe câmp sau în pădurile de la marginea orașelor, vor alimenta permanent capitala României cu animale fără stăpâni.
Sterilizarea gratuită din fonduri publice (dinspre periferie spre centrul orașului), încurajarea adopțiilor, eutanasierea în cazuri speciale a câinilor bătrâni și bolnavi, amendarea severă a proprietarilor de câini care abandonează puii pe stradă sunt soluții pe termen mediu de a schimba Bucureștiul în altceva decât jungla în care vom continua să trăim și în care ne vom crește copiii învățându-i cum să iasă nu la joacă, ci la vânătoare de câini.
Acest articol a fost publicat mai întâi în revista Kamikaze.