Antonio Momoc
Norberto Bobbio (profesor de drept şi filosofie politică) explică în Liberalism şi democraţie, de ce liberalismul este o teorie despre stat, iar democraţia o formă de guvernare. Bobbio este preocupat, ca fiecare dintre noi, de modalităţile de apărare a libertăţii cetăţenilor şi de mecanismele prin care cetăţenii se pot apăra de tendinţele arbitrare ale puterii de stat.
Pe scurt, Bobbio arată că liberalismul este teoria despre limitarea puterii de stat, privită din două perspective:
I. Limitarea puterilor statului, sau ceea ce numim de regulă stat de drept.
II. Limitarea funcţiilor statului, sau ceea ce numim stat minimal.
I. Bobbio constată că Statul de drept poate exista şi există de obicei fără ca statul respectiv să fie limitat şi din perspectiva funcţiilor. Statul social modern, statul bunăstării sociale, este statul care intervine în viaţa economică, un stat care acţionează keynes-ist. Funcţiile s economice ale statului nu sunt neapărat limitate, iar administraţia publică poate interveni economic şi social.
II. În acelaşi mod, putem constata existenţa statului minimal economic, fără ca la nivelul aceleiaşi puteri politice să funcţioneze statul de drept. În această situaţie, funcţiile de stat sunt limitate, dar nu şi puterile statului. Spre exemplu, monarhul absolut (persoana care deţine puterea politică absolută) se mărgineşte din punct de vedere economic, la desemnarea proprietarilor, nu intervine pe piaţa liberă ori în viaţa actorilor economici: este statul hobbesian, minimal economic, dar cu puterile nelimitate ale suveranului absolut.
În rezumat, statul limitat sau dacă doriţi, liberal, poate fi înţeles ca stat de drept, cu limitarea puterilor împotriva statului absolut (puterii politice absolute sau nelimitate) sau ca stat minimal, cu limitarea funcţiilor împotriva statului maximal/social.
Referindu-se la statul de drept, Norberto Bobbio precizează că în doctrina liberală statul de drept presupune nu doar subordonarea puterilor (separate) publice faţă de legile generale ale ţării (supremă fiind Constituţia), ci şi recunoaşterea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului ca inviolabile.
Astfel, Bobbio distinge între sensul tare al statului de drept (care recunoaşte şi garantează în practica politică drepturile fundamentale ale cetăţenilor prin Constituţie, ca drepturi inviolabile) şi sensul slab al statului de drept (condus de legi şi nu de oameni, care proclamă separaţia puterilor în stat; puterea este exercitată în limitele normelor juridice; iar „legile guvernează, nu oamenii” – în sensul judecătorului Montesquieu).
Bobbio aminteşte şi de sensul foarte slab al statului de drept – acreditat de teoria austriacului Hans Kelsen, conform căruia odată constituită ordinea juridică a statului, orice stat trebuie considerat stat de drept (din acest punct de vedere orice stat care are o Constituţie este stat de drept, deci statul comunist ori nazist sunt stat de drept)
Pe schema propusă de Bobbio, România este după Decizia nr.51/2008 a Curţii Constituţionale care a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea politiei politice comuniste, un stat de drept în sens slab, deşi tentaţia ar fi să îl caracterizăm ca fiind foarte slab.
Statul de drept, în sensul său slab, semnifică subordonarea statului faţă de drept, faţă de ordinea juridică piramidal ierarhizată şi sistematizată de Legea fundamentală. Statul de drept în sens slab înseamnă limitarea puterii politice, dar şi echilibrul şi separarea puterilor prin intermediul dreptului. Decizia Curţii de declarare ca neconstituţională a Legii Ticu Dumitrescu este din această perspectivă justă, legală şi în acord cu sensul slab al statului de drept.
Procedând astfel, judecătorii CC încalcă însă drepturi fundamentale şi inviolabile ale cetăţeanului precum articolul 31 din Constituţie ca dreptul la informaţie, aliniatele 1 şi 2 pe care se bazează norme juridice ca Legea 544/2001 a accesului la informaţii de interes public. Avocatul poporului, prin susţinerea neconstituţionalităţii Legii187/1999, nu a reprezentat interesele poporului, interzicând cetăţenilor dreptul de acces la dosarul întocmit de fosta Securitate. Decizia Curţii nr.51/2008 blochează în acest moment cercetarea trecutului inclusiv a magistraţilor. Şi nu în ultimul rând sunt suspiciuni că unii dintre judecătorii Curţii se exprimaseră (anterior numirii lor în funcţie) împotriva CNSAS ori a membrilor Consiliului, iar acum erau în pericolul de a fi cercetaţi de CNSAS.
Parlamentul României şi Guvernul, la rândul lor slabe, se văd obligate să respecte decizia Curţii şi să modifice legea în 45 de zile în modul dorit de Curte (art. 147, al. 1). De ce în acest sistem de drept Curtea Constituţională este atât de tare, iar noi toţi ceilalţi, de la parlament şi guvern până la simpli cetăţeni atât de slabi?
Explicaţia vine pe de o parte chiar de la creatorul sistemului Hans Kelsen, cel care afirmă absoluta identitate dintre stat şi drept. Statul de drept aşa cum a fost conceput de Kelsen este anti-parlamentar. Sistemul juridic, aşa cum l-a imaginat Kelsen în anii 20, este conceput armonios şi impune Curtea Constituţională ca garant al supremaţiei Constituţiei. Statul de drept presupune o ierarhie a normelor juridice unde la vârf stă Legea fundamentală, iar la bază legile ordinare. Legile organice şi cele ordinare trebuie să se subordoneze Legii supreme, altfel sunt atacate şi respinse ca neconstituţionale.
Hans Kelsen constata în perioada tulbure interbelică din Austria (ca şi noi astăzi) că Parlamentul este ineficient legislativ, iar parlamentarii produc instabilitate. Aşa ajuge Kelsen să susţină Curtea Constituţională ca instanţă juridica supremă care să cenzureze deciziile Parlamentului prin faptul că poate declara legile Parlamentului drept anti-constituţionale. Doar juriştii, specialiştii în drept, sunt cei care alcătuiesc şi fac parte din Curtea Constituţională.
Pe de altă parte, explicaţiile pentru care statul la noi este atât de slab au legătură şi cu cultura noastră politică recentă şi este strâns legată de sistemul legislativ preluat după 1990 din statul comunist, un alt stat de drept în sens kelsian.
Che
Cine studiaza atent jurisprudenta ultimilor ani, va observa ca justitia romana a ramas un instrument securicomunist: cooperativizarea, de ex., este considerata ca o decizie libera a taranilor, perfect valida ca izvor de drept. Justitia nu a sustinut revolutia din 1989,ci a practicat continuitatea juridica. De ce s-a intamplat asa? Pentru ca tovarasii nu au permis deparazitarea aparatului judiciar, protejind activistii injustitiei securicomuniste, in numele „autonomiei” justitiei. Puterea judecatoreasca a fost recunoscuta ca „putere in stat” abia din 2003, dar separatia puterilor in stat nu s-a produsa inca. Puterea judecatoreasca nu e independendta, ci e cel mut o „autoritate” sub influenta puterii politice.
un student
vreti sa spuneti ca Romania a facut tranzitia de la un stat de drept in sens foarte slab la un stat de drept slab? Pai suntem pe drunmul cel bun… 🙂
moromete
Statul roman este poate „prea de drept” in sensul in care legalitatea formala si concentrata in mainile CC este lipsita de orice „check” din partea unei alte puteri a statului.
admin
Statul nostru este de drept, in sens kelsian (avem norme juridice ierarhizate piramidal, in frunte Constitutia si un garant al suprematiei Constitutiei – Curtea). La fel functionau si statele comuniste din estul Europei inainte de 1990: cu Constitutie, cu norme juridice piramidale etc. Formal, statul de drept in Romania dup 1990 exista, dar indeplinind doar esenta lui formalista, ramane un stat de drept slab. Cand cetateanul si drepturile lui (la informatie si la exprimare) vor fi puse in centrul sistemului juridic si politic abia atunci vom vorbi despre un stat de drept tare.
De fapt, cu cat statul isi arata mai mult muschii (mai ales formal), cu atat da dovada de mai multa slabiciune.
krossfire
Pornind de la liberalism, nu pare ciudat faptul ca libertarianismul lipseste aproape complet din Romania ? (Ca miscare politica si ca mentalitate). Cam acelasi lucru se poate spune si despre tehnocratie, al carei nume a fost folosit abuziv pentru a desemna oameni ca Leonard Orban, Teodor Stolojan si Mugur Isarescu.
Mie lipsa unor astfel de curente mi se pare semnul principal al lipsei de viziune politica a romanilor. Structurile amintite s-au pastrat tocmai pentru ca plecand de la ele este mult mai greu sa faci schimbari de fond.