Antonio MomocLucian Boia afirmă și asumă încă din titlul eseului său apărut în 2012 la Humanitas că România este altfel. Cercetătorul și-a propus să afle de ce este altfel România. Cartea oferă câteva explicații pentru cauzele pentru care România este așa cum este. “Altfel-ul” pe care îl descrie Boia se referă la instituțiile slabe ale statului și la întârzirea economică a României prin comparație cu celelalte țări membre ale Uniunii Europene, și mai ales cu cele din Europa Centrală și de Est. România statistică este altfel din multe puncte de vedere: al performanței economice, al structurilor sociale și al inexistenței clasei de mijloc, al educației cetățenilor, al infrastructurii, al absorției fondurilor europene. Țara noastră ar fi putut fi altfel. Această presupoziție nu este pe placul multor contemporani, care s-au grăbit să îl acuze pe Lucian Boia că învinovățește felul de a fi al românilor, cultura sau tradiția lor pentru faptul că România este altfel decât țările UE, adică înapoiată.
Mulți s-au grăbit să-l acuze pe Lucian Boia că ar fi căzut în capcana miturilor pe care el însuși le demitizează în toate celelate cărți ale sale mai puțin în aceasta. Adică, Boia ar vorbi de această dată despre o Românie altfel, adică despre un excepționalism “pe dos”, despre o “altfel-itate”, despre un fel altfel de a fi al românilor, despre singularitatea țării.
De ce este România altfel poate să însemne la fel de bine și prin ce este România altfel. Autorul nu se referă deloc la un fel de a fi atavic, metafizic sau psihologic. Ci la date istorice și statistice. Istoricul arată că în România actuală și în România interbelică există un contrast mai mare ca oriunde în Europa. Statistic, România este țara cu cei mai mulți analfabeți din Europa astăzi și la fel era și în perioada interbelică. Paradoxal, România are o cultură de vârf la nivelul elitelor. Bulgarii aveau în interbelic mai puțini analfabeți decât noi, dar nu au avut elita intelectuală pe care a avut-o România în anii ’30. România este țara cu cea mai mare mortalitate și cea mai mare mortalitate infantilă, atât în interbelic cât și astăzi. România semăna cu Polonia interbelică din perspectiva raportului urban-rural. Dar astăzi numărul pensionarilor îl depășeste pe cel al angaților în România, nu și în Polonia.
Romania este o țară a paradoxurilor și în comunism: Boia amintește că România a intrat în comunism cu cei mai puțini comuniști și a ieșit cu cei mai mulți membri de partid. România este țara cea mai putin pregatită să intre în comunism din perspectiva industrializării și țara care s-a despărțit cel mai greu de comunism din această zona a Europei. Este țara în care președintele comunist a fost împușcat, revoluția a fost și sângeroasă și cu „teroriști”, dar comuniștii nu au fost lustrați continuând să ocupe funcții de conducere după 1989. România este țara care practică cea mai anti-națională politică în anii ’50 și naționalismul cel mai radical, ultranaționalismul, spre sfârșitul regimului în anii ’80. România este țara în care regimul comunist a dărâmat sate, case, biserici. Nicăieri altundeva nu s-a mai desfășurat o acțiune de asemenea amploare împotriva creștinilor. S-au dărâmat biserici, iar Biserica Ortodoxă Română nu a spus nimic. În vreme ce Biserica Catolică în Polonia făcea disidență la regim alături de sindicatul muncitoresc Solidaritatea, la noi Patriarhul Teoctist, Toader Arăpașu, trimitea telegrame de felicitare dictatorului Nicolae Ceaușescu.
România este țara unde s-a instalat comunismul dinastic, iar ceva asemănător nu s-a petrecut în Europa, ci doar în Coreea de Nord. De fapt, comunismul românesc este unul tribal, familia este domnitoare, iar obiceiul s-a împânzit în multe instituții publice.
Mulți ar prefera să ne prefacem că România nu este altfel. Că și la alții este la fel. Și ei au faliții lor, securiștii lor, corupții lor, oportuniștii lor, lichelele lor. Mulți români și-ar dori să nu mai fim atât de critici cu trecutul, să acordăm înaintașilor circumstanțe atenunate. Și de ce nu, chiar să glorificăm un trecut care nu există. În comunism, istoria României a fost falsificată fără rușine. Pentru construirea cultului personalității Marelui Conducător și pentru naționalismul comunist. Manualele de istorie, literatura, presa, filmele au contribuit propagandistic la rescrierea unei istorii și a unui trecut glorios, eroic, de aur.
Demitizarea istoriei, așa cum o propun istorici ca Lucian Boia, este dificil de acceptat de generații întregi care au fost educate să creadă că Mihai Viteazul, mânat de un spirit național înainte ca ideea de națiune română să apară, năzuia Unirea și nu urmărea pragmatic cucerirea. La fel de greu e să explici că în Dacia nu s-au instalat coloniști de la Roma, ci provinciali care nu erau romani la origine. Sau și mai imposibil este să demontezi convingerea multor români că occidentalii și-ar fi înălțat catedralele fiind protejați de „scutul” românesc.
România se confruntă astăzi, ca și ieri, cu consecințele unei populații rurale, analfabete și conservatoare. În schimb, elita este destul de receptivă la influențele externe, la diversitate și toleranță. Andrei Pleșu observa că dacă ai o boală, atunci ai nevoie de un diagnostic. Și după ce diagnosticul a fost pus nu trebuie să te superi pe doctor și să îi reproșezi “ce te legi, nene, de ficatul meu ?” Cunoașterea istoriei, a situației sociale și economice a României, e primul pas pentru a trata boala. Condiția este însă ca bolnavul să meargă la medic și să accepte diagnosticul. E posibil ca mulți români să prefere în continuare leacurile băbești. Dacă România e altfel.
Articolul va putea fi citit integral în numărul 6/2013 al revistei Carevasăzică.