Antonio Momoc„La intrare în Auschwitz e un centru de vizitare, cu ceva fotografii, o cafenea, un mic cinematograf în care poţi să vezi imagini filmate pe vremea când lagărul era plin de prizonieri, dar eu n-aveam timp să zăbovesc aici. Intrarea e liberă, nu plăteşti decât dacă vrei un însoţitor personal.
Faimoasa poartă prin care se intră în lagărul propriu-zis, cu frontispiciul pe care scrie Arbeit Macht Frei1 cu litere din fier forjat, e surprinzător de mică. De fapt, dimensiunile întregului lagăr reprezintă un soi de anticlimax pentru toată groaza pe care o simţi crescându-ţi în piept în timp ce te apropii. Parcă nu se potrivesc deloc dimensiunile astea cu enormitatea ororilor comise aici. Seamănă cu căminele de familişti din Londra interbelică sau cu barăcile militare, ceea ce de fapt a şi fost iniţial aici. E un complex de clădiri din cărămidă roşie, dispuse ordonat în unghiuri drepte, cu copaci pe aleile despărţitoare. Nu mă aşteptasem să găsesc copaci aici.
O parte din clădirile complexului au fost transformate în muzee tematice, tratând diverse aspecte ale vieţii de lagăr: dormitoarele întunecate, saltelele de paie, condiţiile mizere în care se spălau oamenii, uniformele cu dungi confecţionate din pânză tare care zgâria pielea.
Alte încăperi sunt dedicate grupurilor etnice sau naţionale care au suferit aici. Pereţii sunt tapetaţi cu portrete de prizonieri, fotografiaţi cu eficienţă germană atât din faţă, cât şi din profil. Nu toate chipurile au aceeaşi expresie – unii sunt impasibili, alţii îngroziţi, alţii furioşi -, dar toate îţi rămân întipărite în minte pentru totdeauna. Sunt şi chipuri care chiar zâmbesc uşor, sperând probabil că asta o să-i facă plăcere călăului care fotografia.
Blocul 11 e blocul în care erau trimişi cei care primeau o pedeapsă. Aici vezi celulele „de stat în picioare”, celule în care n-aveai cum să stai nici jos, darămite întins. Aici sunt încăperile cu băncile pe care erau puşi prizonierii care erau biciuiţi şi cârligele de care îi atârnau, cu mâinile legate la spate. Aici îi aduceau pe condamnaţii la moarte şi-i puneau să se dezbrace de tot şi să iasă afară ca să-i împuşte. Ferestrele de la blocul alăturat aveau scânduri în loc de geam, ca nu cumva execuţiile acestea să aibă vreun martor.
Cum ieşi pe poarta din spate a lagărului e crematoriul, acolo unde trupurile erau incinerate, în care se află şi o cameră de gazare. Cineva pusese o jerbă de flori lângă cuptoare. Mai e un bloc numit „Exterminare”, unde te copleşeşte o jale fară margini privind vitrinele de sticlă unde sunt expuse bucle de păr de femeie, hăinuţe de copii, pantofi.
Ştiam din ghid că la Auschwitz sunt două lagăre: unul de concentrare, în care mă aflam acum, unde prizonierii erau trataţi cu multă brutalitate şi erau exploataţi ca nişte animale, dar nu erau ucişi imediat, şi încă unul, Auschwitz-Birkenau, un lagăr mai mare, de exterminare. Eu aş fi zis că sunt unul lângă altul, dar am aflat cu surprindere că Birkenau era la doi, trei kilometri distanţă.
Când lumina zilei a început să pălească, m-am trezit alergând prin Auschwitz, gândindu-mă că n-o să ajung la timp ca să mai prind deschis la Birkenau. Mă simţeam ca un idiot că nu-mi rezervasem destul timp pentru vizita asta, mai ales că îmi impusesem să vin aici aproape împotriva voinţei mele.
Am plecat din faţa centrului de vizitare la trei fără un sfert şi tot ce mai puteam spera era că o să mă lase să intru cinci minute în Birkenau sau măcar să mă uit din spatele gardului cât mai era lumină afară. Cinci minute pentru Birkenau: cuvintele astea spun totul despre prostia mea.
Când am ajuns acolo, ceasul meu arăta deja ora trei. Părea aproape pustiu, în afară de câteva maşini în parcarea simplă, neamenajată. Nu se vedea nici o urmă de personal, bare turnante sau centru de vizitare.
Doar câteva ferestre erau luminate în clădirea de cărămidă roşie de la intrare, cu contururile atât de bine cunoscute din filme şi fotografii, şi totuşi atât de simple — de parcă ar fi fost construită de un copil: un cub mare cu acoperiş ţuguiat de ţiglă roşie, încadrat de o parte şi de alta de două cuburi mai mici, cu un spaţiu îngust la bază, cât să lase loc pentru trenul care-i aducea pe prizonieri.
Dincolo de poartă, şinele par să continue la nesfârşit, până la ceruri – unde şi ajungeau foarte curând cei mai mulţi călători ai acelor trenuri.
Deşi programul la Birkenau se termină la aceeaşi oră ca şi dincolo, vizitatorilor li se permite accesul şi după ora închiderii – pur şi simplu umblă pe acolo liber, fără nici un fel de supraveghere. M-am alăturat câtorva întârziaţi.
Ce te izbeşte de la bun început e imensitatea acestui loc: se întinde cât vezi cu ochii pe partea dreaptă a căii ferate – şir după şir de barăci, din care azi nu se mai vede decât fundaţia şi, în centrul fiecărui pătrat, coşurile de cărămidă ţâşnind spre cer ca nişte monumente funerare.
Nemţii au distrus cele mai multe barăci înainte de retragere şi ce n-au distrus ei, ori au furat polonezii după război, ori au ros ploaia şi vântul.
S-au păstrat totuşi câteva, e încă posibil să-ţi faci o idee despre condiţiile în care se locuia aici. Pereţii sunt construiţi din scânduri firave, cu spaţii largi între ele.
Pe jos e pământ, paturile sunt nişte simple cutii de lemn, iar în mijlocul camerei e o sobiţă: bieţii nenorociţi, probabil că se sufocau de cald vara şi mureau de frig iarna. Astea erau condiţiile în care trăiau prizonierii care mai aveau ceva vlagă să fie puşi la muncă, însă nu pentru mult timp.
Pe lângă şina de tren şi peronul pe care era aruncată încărcătura umană şerpuieşte o alee străjuită de panouri care le povestesc vizitatorilor în mai multe limbi despre ce se întâmpla aici de fiecare dată când sosea un tren: bărbaţii, femeile şi copiii erau separaţi, după care apăreau doctorii SS care îi luau pe cei cărora li se permitea să mai trăiască un pic, ca să fie puşi la muncă.
Cei rămaşi pe peron erau duşi imediat în fundul lagărului, la camerele de gazare; ei credeau sau doar voiau cu disperare să creadă că îi duc să facă duş, după atâtea zile în vagoanele de marfa, cu o singură găleată pentru toată lumea pe post de latrină. La maximum câteva ore de la sosire, toţi cei duşi imediat la „duş” erau gazaţi şi arşi – cu miile pe zi. Au murit aici peste un milion de oameni.
Se spune adesea că e imposibil să transpui în cuvinte ororile care au avut loc la Auschwitz şi în alte lagăre de exterminare, pe care naziştii au reuşit să le distrugă mai temeinic înainte să se retragă. Eu cred că este de asemenea imposibil să gândeşti sau să simţi ce trebuie atunci când te uiţi la aceste lucruri – dacă n-ai fost acolo, pur şi simplu n-ai cum: nimic din ce ai trăit tu nu poate semăna cu ce s-a întâmplat acolo. Fireşte că te copleşesc mila, tristeţea, mânia, dar, indiferent de intensitatea sentimentelor care te inundă, eşti conştient că nu sunt decât nişte lacrimi insignifiante în faţa acestui ocean de jale nesfârşită. Poate ar fi fost bine să plâng, mă gândesc că aşa mi-aş fi simţit inima mai uşoară – dar nu plâng uşor. În final, tot ce poţi să faci este să te laşi în voia propriei micimi în faţa a ceea ce s-a petrecut aici şi să te bucuri că n-ai fost prins în acest vârtej malefic – ca victimă sau călău, deopotrivă. Printr-o întâmplare a propriei mele ignoranţe, trecerea prin acest tărâm a avut asupra mea un impact care n-are cum să se mai şteargă vreodată.” (Text: David Lodge, Mort de surd, Polirom, 2009; Fotografii de Antonio Momoc, 2011)
oana
Experienta ta acolo tasneste din imaginile pe care le ai ales si le ai postat aici. Ce ar putea spune cineva care nu a fost acolo, ci doar s-a uitat la niste poze, a citit un text? Ca lumea e fascinanta… Ca tristetile individuale, acele micimi, sunt idealizate. Ca ma bucur ca ai avut taria nu numai sa te duci sa pasesti pe acel pamant, ci sa ne spui si noua, cei care ne laudam cu micimea noastra cotidiana, una, alta, despre lumea asta!
Numai bine!
Ana
Din păcate e unul din subiectele care trezesc în tine tot atâta răzvrătire cât și neputiință la un loc. Ori de câte ori se-ntâmplă să citesc un articol despre Auschwitz nu neaparat te lovești de informații noi ci descoperi sentimente noi care te cutremură și mai mult. Nu reușesc să înțeleg cum J. Mengele a murit la sfârșitul anilor ’70 a murit fără să fi fost vreodată acuzat de vreo crimă.
E interesant paragraful care spune „Sunt şi chipuri care chiar zâmbesc uşor, sperând probabil că asta o să-i facă plăcere călăului care fotografia”, lucru care mă face să mă îngrozesc și mai mult cam câtă cruzime trebuie să fi existat în spate omului care a surprins chipurile chinuite.
Trebuie să recunosc că m-a blocat fotografia cu încălțămintea prizonierilor (femei, copii, vârstnici), care prinde cel mai bine „dovada” suferinței în masă.
Antonio Momoc
@Oana, nici nu ştim cât de mici putem să fim! Suntem mici, foarte mici, dar ne place să credem că suntem cineva, că tristeţile noastre înseamnă ceva. Vorba lui Eugen Ionescu, trăim în ţara lui „Ştii cine sunt eu.”
Nu am avut puterea sau căderea să fotografiez tot. Părul din care se croiau hainele prizonierilor este acolo, la Auschwitz. Sunt tone de păr din părul celor închişi acolo. Nu se putea fotografia aşa ceva. Am fotografiat însă multe alte grozăvii, sunt sute de imagini brute, le ţin deoparte. Dovezi ale monstruozităţii umane.
Nu este vorba de „tărie” dacă alegi să mergi acolo. Este vorba de un profund respect, de un omagiu şi mai ales de dorinţa de a reaminti şi de a nu uita. Nu avem dreptul să uităm, cum nu avem dreptul să lăsăm să se repete aşa ceva.
Antonio Momoc
@Ana, am şi alte fotografii care redau „suferinţa în masă” a prizonierilor: obiecte personale, obiecte de bucătărie, castroane, linguri, periuţe de dinţi, coşuri, papuci etc
Am privit în ochi acele chipuri chinuite. Ghidul spunea povestea lor, dar nu era nevoie. O puteai citi în ochii lor. Sub fotografii era înscrisă perioada pe care au petrecut-o în lagăr: unii câteva zile, alţii câţiva ani. Cele mai impresionante erau fotografiile copiilor. Parcă înţelegeau cu profunzime ce li se întâmplă. Parcă erau resemnaţi. Parcă erau mult mai maturi decât chipurile lor fragede de copii.
Pe copii de romi se făceau cele mai grozave experimente. Sunt fotografiile lor acolo. Medicii nazişti încercau să identifice gena care îi făcea pe romi să fie romi.
În chinuri şi-au încheiat zilele femeile însărcinate şi mai ales cele care au dat naştere la gemeni. Suportau torturi pe care prefer să nu le detaliez aici: totul în numele ştiinţei (naziste).
Cati
Am rămas impresionată de fotografii. Stăteam şi mă gândeam câtă suferinţă au putut să îndure acei oameni. Am tot citit despre lagărul de la Auschwitz, dar nu am văzut niciodată imagini din interior. Sinceră să fiu, m-am cutremurat.
Eu vă mulţumesc pentru acest post.
MunteanUK
Emotionanta si foarte buna marturia!
Desi subiectul este tragic, nu pot sa nu constat ca este imbucurator sa vad si pe bloguri romanesti subiecte ‘grele’ – macar sa fie cat mai multi citittori impresionati, care sa fie pusi pe ganduri!
***
Am citit multe carti-marturie din lagarele naziste, dar pt ca s-a nimerit ca tocmai acum (cand am intrat pe acest blog) sa citesc una dintre cele mai bune, o recomand aici:
Viktor E. Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii
Cateva recenzii:
http://andreeatudor.haipa.ro/2011/04/11/recenzie-omul-in-cautarea-sensului-vietii/
http://careeradvisor.ro/omul-in-cautarea-sensului-vietii
http://www.bookblog.ro/recenzie/omul-in-cautarea-sensului-vietii/
http://ciprianvoicila.blogspot.com/2010/06/o-carte-mare-omul-in-cautarea-sensului.html