Antonio MomocStarea sufletească a studeţilor de acum şi preferinţele pe care le au, le îngăduie oare să se preocupe şi de probleme de ordin teoretic? Un profesor … mărturisea că în sala de curs studenţii par foarte departe de ceea ce le vorbeşte el de la catedră, ba uneori avea chiar impresia unei surde ostilităţi din partea lor. N-aş putea spune acelaşi lucru despre atmosfera din sala de curs, dar la lucrările seminariale, unde studentul trebuie să intervină în mod activ, unde se poate vedea personalitatea şi pregătirea sa, se constată lipsa râvnei şi entuziasmului studenţilor. Am impresia că cei mai mulţi se conformează acum unor obligaţii reglementare, îndeplinindu-şi formal şi rece îndatoririle, pentru a obţine cât mai repede diploma deschizătoare de drumuri practice în viaţă. De altminteri, aşa e spiritul vremii. Şi de ce ar face excepţie studenţii, când în toate domeniile de activitate se petrece acelaşi lucru?
[…] Practicismul şi tehnica sunt mai seducătoare decât studiul auster şi riguros. Nu mă ridic contra practicismului şi nu cred nici un moment că tinerii trebuie să neglijeze aspectul practic al lucrurilor, ne-îmbrăţişând cariere practice, dar nu pot privi cu linişte trista confuzie care se face între practic şi lucrativ. La unii dorinţa lacomă de câştig uşor, iar la alţii limitarea oricărui efort intelectual şi a oricărei aspiraţii numai la strictul necesar pentru dobândirea unei situaţii degradează tot ceea ce e nobil în om. Acest dispreţ al spiritualului şi înăbuşirea lui nu pot fi admise. De altminteri, idealurile spirituale vor depăşi întotdeauna, prin propria lor forţă, înfăptuirile tehnice şi vor deschide orizonturi noi tuturor celor ce ştiu să vadă.
[…] Conştiinţa şi ştiinţa sunt factorii determinanţi ai întregii vieţi, prin urmare şi ai celei sociale, care nu este altceva decât spirit concretizat. De aceea, tehnica modernă nu poate face nici un pas mai departe fără ajutorul cercetărilor şi experienţelor ştiinţifice. Toate marile întreprinderi industriale şi-au organizat laboratoare, şi-au angajat numeroşi specialişti, cercetători consumaţi în ştiinţă, dând impresia unor institute bine utilate de studii ştiinţifice. Dar când vorbim despre ştiinţă ne gândim, fără îndoială, la spirit avid de cunoştinţe, la puterea de cercetare, la ipoteze şi verificări, la adevăr obiectiv, încât tehnica ne apare numai ca o concretizare în forme materiale a acestor combinaţii ale spiritului. Ştiinţa descoperă, tehnica inventează, adică ea combină în alt mod datele ştiinţifice pentru realizarea unor scopuri practice.
La noi în ţară, ştiinţa, atâta câtă o avem, s-a creat şi s-a dezvoltat în jurul universităţilor şi a institutelor superioare de cultură de rang universitar. De aceea, problema universitară prezintă pentru noi o importanţă mult mai mare decât în alte părţi. Deşi nu de mult pare că a fost o adevărată epidemie de denigrare a universităţii, de terfelire şi ponegrire a tot ceea ce este profesor, a oricărei munci şi a oricărui merit, totuşi la noi aşa a fost moda şi porunca vremii, să fie discreditată universitatea]…] În Germania a fost un moment când profesorii universitari în genere şi universitatea au fost atacaţi extraordinar de violent în vremea lui Nietzsche. Dar acesta lua o atitudine revoluţionară în gândire, în filosofie şi temă ataca pe această pe cei care nu se puteau ridica la un orizont mai înalt, cum de altminteri ataca cu furie firea poporului german în întregimea sa. La noi însă nimic din toate acestea, la noi numai injurii şi critici nebazate pe vreo atitudine ştiinţifică…
Ce este universitatea şi care e menirea ei?
Filosoful Schelling a susţinut că universitatea trebuie să formeze numai oameni de ştiinţă, cercetători, şi nicidecum profesionişti, deoarece scopul ei este de a spori potenţialitatea conştiinţei, nepreocupându-se de nici un alt lucru care ar putea coborî demnitatea ştiinţei pure. Este, desigur, o concepţie frumoasă şi atrăgătoare, căci nimic nu poate întrece în splendoare ştiinţa pură şi adevărul. Nu trebuie să se uite însă nici un moment că întreaga cultură a popoarelor este în funcţie nu numai de idei pure, ci şi de realitatea socială. Situaţia economică, formele sociale, clasele, viaţa spirituală dintr-un anumit moment, iată atâtea elemente care determină în mod necesar structura culturii şi a tuturor instituţiilor ştiinţifice.
Privind prin această prismă menirea universităţii noastre, înţelegem uşor de ce nu ne putem opri la vechea concepţie schellingiană. Universitatea de azi trebuie să urmărească un scop mai complex. De aceea, pe lângă cercetarea ştiinţifică şi crearea ştiinţei, care formează esenţa ei şi îi justifică dreptul la existenţă, universitatea trebuie să-şi propună încă două ţinte, şi anume: formarea personalităţii studentului şi pregătirea pentru o profesie.
Dacă asupra primelor două scopuri există un consens general, în ce priveşte cel de-al treilea, părerile exprimate sunt foarte împărţite, iar argumentele aduse pro şi contra se întemeiază pe serioase consideraţii referitoare la rostul universităţii. Nu putem tăgădui că tendinţa de a face pregătirea profesională a studenţilor a contribuit adeseori la coborârea nivelului studiilor universitare. În unele părţi, universitatea a fost considerată ca o instituţie destinată să formeze funcţionarii necesari statului, pierzându-se din vedere scopul fundamental pentru care s-au creat universităţile.
Împrejurări diferite şi multiple au impus ca pentru o sumedenie de funcţii să se ceară astăzi o înaltă cultură academică, deşi nu ar fi poate absolută nevoie de asta pentru buna îndeplinire a serviciului. În acelaşi timp, starea economică critică a favorizat afluxul tinerilor către universitate, pentru că titlul universitar dă speranţa şi posibilitatea de a ocupa mai uşor funcţii. Exagerarea acestei tendinţe către pregătirea profesională este însă periculoasă pentru universitate, deoarece ea îi poate deforma spiritul şi o poate abate de la menirea ei fundamentală.
În ultimul timp, în mai multe ţări, universităţile par a fi servit mai mult pentru a scoate profesionişti decât oameni de ştiinţă. Eduard Spranger mărturiseşte impresia sa că examenele universitare nu mai constată acum maturitatea ştiinţifică a candidaţilor, ci mai mult pregătirea lor pentru anumite profesii şi funcţii.
De aceea profesorii trebuie să vegheze, iar studenţii să nu-şi însuşească exclusiv acest scop practic, mărginindu-şi munca şi străduinţa lor numai la realizarea lui, căci atunci ei degradează spiritul universitar şi îl omoară. În orice ţară care se găseşte la începutul dezvoltării unei culturi mai înalte, este firesc ca dragostea de ştiinţă pură să nu fascineze decât câteva exemplare alese, care la rândul lor insuflă această pasiune şi altora. De aceea, dacă noi am concepe universitatea numai ca un înalt institut de cercetare şi creaţie pur ştiinţifică, nu ştiu ce populaţie studenţească ar mai avea universitatea românească.
Spranger, dându-şi seama de necesitatea unei temeinice pregătiri profesionale, preconizează înfiinţarea unui colegiu, a cărui menire ar fi tocmai aceasta şi care ar completa astfel universitatea, punând-o în situaţia de a face faţă şi cerinţelor vieţii moderne de stat.
Dacă astfel se punea problema în Germania, unde universităţile datează de sute de ani şi unde cultura are o vechime şi un bogat trecut, cu atât mai mult se impune la noi. Dar în ţara noastră nu poate fi vorba de crearea unor instituţii noi cu menire pur profesională, alături de universităţi. De aceea universitatea românească trebuie să-şi îndrume activitatea înspre cele trei scopuri anunţate, pe care le poate realiza perfect printr-o bună şi metodică organizare a sa.
Universitatea trebuie să urmărească, în primul rând, cercetarea şi creaţia ştiinţifică. Acestea constituie cele mai înalte şi mai nobile scopuri ale ei. Ştiinţa are un caracter dinamic, ea nu este niciodată ceva devenit şi sfârşit, ci se reduce, în esenţa ei, la o serie de probleme care se cheamă una pe alta şi care frământă la infinit spiritul. Cercetător veşnic neîndestulat, problema pe care ai rezolvat-o e numai un popas pe un drum al cărui capăt nu-l vei vedea niciodată! În laboratorul savantului se disecă realitatea, se întrezăresc soluţii, se descoperă adevăruri şi se formulează chestiuni noi. Profesorul universitar apare astfel pe primul plan, misiunea lui fiind de a prinde adevărul, de a descoperi forme noi ale realităţii, atrăgând cu dânsul pe acest drum şi pe tinerii studenţi. În modul acesta, universitatea devine un adevărat atelier de muncă şi creaţie ştiinţifică.
Fără îndoială că universitatea suferă în mod constant influenţa societăţii şi a statului, îmbrăcând uneori forme neaşteptate şi neconcordante cu menirea ei, aşa cum din nefericire se poate vedea. Întotdeauna instituţiile de cultură, oricât de departe s-ar ţine de pulsaţia politică a vieţii sociale, nu reuşesc să se sustragă influenţei acesteia. Se poate spune oare că şcoala secolului XVIII nu a reflectat idealurile politice ale acestei epoci? Concepţia statului liberal nu a determinat şcoala personalităţii şi a umanismului?
[…]De la formele sale medievale şi până astăzi, universitatea s-a transformat şi ea necontenit, adaptându-se vremurilor. Dar oricâte variaţii ar suferi în structura şi organizarea sa, universitatea nu trebuie să piardă din vedere ceea ce formează substanţa ei: realizarea creaţiei ştiinţifice şi a spiritualităţii, care rămân pentru universitate adevărate scopuri în sine. Într-un astfel de atelier ştiinţific lucrează ca maestru profesorul, de la care se împărtăşeşte ca ucenic studentul, primind de la el impulsiuni şi îndrumări. Acolo trebuie să înveţe studentul a cunoaşte esenţa obiectivă a ştiinţei, înţelegând că legea supremă a ei porunceşte depăşirea eu-lui propriu, neglijarea dorinţelor subiective şi supunerea desăvârşită faţă de cerinţele severe ale ştiinţei. Raţiunea rece, obiectivă, devine pasionată, atunci când este vorba de găsirea şi apărarea valorii supreme a adevărului, care nu este util poate, dar pentru care cercetătorul şi-a încordat toată fiinţa sa.
Dacă profesorul îşi limitează activitatea numai la expunerea doctorală şi rece a unor cunoştinţe acumulate, el nu-şi îndeplineşte misiunea, căci el trebuie să trezească puteri noi, făcând din ştiinţa sa o forţă vie, care să pătrundă în spiritul studentului şi să-i învăluie toată persoana, deschizându-i orizonturi noi şi arătându-i ţinte mai înalte, mai luminoase, mai nobile.
Universitatea nu are scopul de a face din tinerii studenţi nişte savanţi. Ea nici nu poate face aceasta, deoarece în acest scop se cere timp mult, cercetări migăloase, şi acestea le fac cei care devin savanţi, în laboratorul sau cabinetul lor de lucru. Universitatea trebuie să deprindă pe studenţi cu metoda ştiinţifică de lucru şi să trezească în suflet pasiunea pentru ştiinţă şi gândire. De altminteri şi vârsta studenţească e potrivită numai pentru o astfel de pregătire. Profesorul trebuie să nu uite că mai presus de rezultatul ajuns e dorul nesfârşit de a cerceta, e setea nepotolită de a pătrunde în sfera misterioasă a marelui Necunoscut.
Pasiunea cercetării[…] trebuie s-o transmită profesorul studentului său, lăsând ca mai târziu exuberanţa vieţii să se lupte cu raţiunea rece şi calmantă. Numai astfel prin ştiinţă se formează şi un caracter moral. Adevărul e constrângător şi rece, el poate înşela aşteptările noastre, poate spulbera iluzii mângâiate multă vreme, este implacabil faţă de durere sau de bucurie, dar e pasionat prin teribila impulsiune pe care o trezeşte în cercetător şi care face din el un posedat. O astfel de atmosferă trebuie să creeze profesorul în universitate. La rândul său, studentul va trebui să înveţe a cerceta, pe lângă legăturile materiale ale lucrurilor, înlănţuirea conceptuală a problemelor, ceea ce constituie esenţa muncii ştiinţifice, respectând întotdeauna obiectivitatea. ….
Libertatea universitară are sensuri diferite şi bine definite pentru profesor şi student, căci dacă pentru cel dintâi ea înseamnă dreptul de a propune ştiinţa fără a i se impune de nimeni o anumită concepţie sau fără a fi împiedicat de a expune rezultatele cercetărilor sale, pentru student libertatea academică este posibilitatea de a-şi conduce studiile cum crede dânsul mai bine şi de a alege ştiinţele pe care le preferă.
Fichte spunea în anul 1811, în cuvântarea sa de rector, că nu se poate numi student decât acela care studiază, libertatea academică neconfundându-se cu dreptul de a nu face nimic sau cu libertinajul. Libertatea asta înseamnă numai libertatea de a învăţa şi de a face cercetări după aptitudini şi preferinţe.
Pe lângă pregătirea ştiinţifică, universitatea trebuie să formeze şi personalitatea spirituală a studentului. Îndeobşte e ştiut că universitatea nu dă cultură generală şi nici nu este un institut de educaţie. Ea nu poate influenţa asupra omului decât dezvoltând simţul adevărului şi devenind chiar prin aceasta moralizatoare. Orice adevăr descoperit pune pe cercetător într-o stare de înaltă emoţie sufletească, indiferent de valoarea de utilitate a lui şi, cu fiecare pas făcut înainte, el simte bucurii superioare, bucurii moralmente sănătoase, cu expresia fericită a lui Poincare. Dacă ţinem seamă de faptul că omul de ştiinţă priveşte totdeauna lucrurile sub aspectul generalităţii, neglijând tot ceea ce este particular şi subordonând interesele individuale celor generale, înţelegem uşor cum se formează prin ştiinţă un înalt spirit moral. Acestea îl îndreptăţesc pe Poincare să susţină că ştiinţa poate fi indirect un ajutor al moraleiî.
Ştiinţa sporeşte în om conştiinţa demnităţii şi valorii sale, dar îi arată în acelaşi timp cât de mic este domeniul cunoscutului faţă de acela al misterului. Cu cât învăţ mai mult, cu atât misterul devine mai profund şi mai vast, spunea Ruskin, accentuând asupra stării sufleteşti speciale în care se găseşte cercetătorul, asupra modestiei naturale a adevăratului om de ştiinţă. Prin urmare, dacă universitatea nu face educaţie în sensul obişnuit al cuvântului, ea dezvoltă în schimb calităţi morale superioare prin mijlocirea ştiinţei. Am spus mai că universitatea trebuie să formeze personalitatea spirituală a studentului. Ce înseamnă aceasta?
…A forma personalitatea spirituală a studentului înseamnă a-l deprinde să urmărească sinteze mai vaste, să vadă dincolo de impresia momentului, să înţeleagă sensul totului şi să se înglobeze în acest tot la locul cuvenit[…] Profesorul are misiunea de a deştepta din somnolenţă pe tinerii care-l ascultă, lui îi revine sarcina de a pune în mişcare forţele spirituale, îndrumând către scopuri ideale sufletele dornice de a găsi un rost al vieţii lor. Prelegerea şi seminarul sunt mijloacele imediate care îi stau la îndemână şi care nu trebuie socotite numai ca simple obligaţii impuse de lege.
Aşa ar trebui să fie universitatea, aşa ar trebui să activeze profesorii şi studenţii şi aşa ar trebui să se comporte ei. Aşa ar fi normal, dar, din nenorocire, realitatea este alta şi… e tristă.
(extras din Petre Andrei, 1936, Introducere la Sociologie Generală, Scrisul Românesc, Craiova)
krossfire
Interesanta si aplicabila analiza lui Petre Andrei insa inainte de a trece la cum ar trebui sa fie profesorii si studentii cred ca ar fi mai util un ”rebranding” al ideii de facultate. Nu are rost sa amintesc de faptul ca facultatea e privita ca o obligatie.
Numai activitatea de pe forum mi-a dat sa gust putin din ”deliciile” profesoratului prin faptul ca sunt abordat de candidati (si mai ales candidate) care ori cred ca sunt profesor ori oracol. Intrebarile cele mai adresate si enervante de altfel :
-La facultatea asta se intra pe pile ?
-Cat e taxa ?
-Cu cine pot face meditatii ?
-Sunt ”mijto” sau naspa cursurile ?
-Ai facut meditatii ?
-Cunosteai pe cineva ?
Deja cand ajungi la al zecelea om care-ti pune aceleasi intrebari de prost gust iti dai seama ca imaginea facultatii s-a redus la identificatori de gen : e cunoscuta/necunoscuta, are taxa mica/mare, se pot face meditatii/nu se pot face meditatii.
Aveam propriile mele dubii egoiste cand am venit la facultate dar ele se legau de timpul liber si de posibilitatea angajarii. Pana la urma s-a dovedit ca asa ceva este posibil insa noile generatii nici asta nu mai vor. Prefera sa zaca pe banii parintilor si sa faca…nimic. Pentru ca facultatea este o obligatie…
krossfire
Addena la ce am spus mai sus : Nu am fost mai niciodata intrebat nimic despre profesori. La atat sa se fi redus statutul lor ?
admin
Si pana la urma nu ai spus nimic despre cum ar trebui sa fie profesorii. Inteleg ca esti un student atipic daca ai atatea reprosuri vizavi de cum sunt studentii astazi…
krossfire
Pai e cam greu sa ii spui unui profesor cum ar trebui sa fie in conditiile in care mii de studenti tac. Au opinii cam despre orice nu are vreo legatura cu sistemul. (sistem care-i priveste direct)
Am pareri despre cum ar trebui sa fie un profesor dar din moment ce nu exista sustinere sunt doar pareri. Prefer un stil mai liberal de abordare, stil practicat de multi seminaristi in FJSC cu o singura conditie : sa se respecte pozitiile de autoritate.
radu
Poti sa-mi dai un semn pe email? Vreau sa te intreb ceva, dar nu-ti gasesc adresa de email pe nicaieri..
admin
krossfire, discutia e una de principiu. Nu vom schimba noi doi sistemul. Dar parca e altfl cand vezi ca exista un feed-back la modul in care percepem lucrurile sau cum ar trebui sa fie ele.
radu, adresa mea de mail nu e deloc un secret: am@antoniomomoc.com
Se gaseste si pe site-ul FJSC si pe site-ul personal: http://www.antoniomomoc.com
andreea
Sunt multe lucrur care ar trebui schimbate sau imbunatatite in facultatea de jurnalism. unul din ele este alternarea practica-teorie. sunt studenta in anul al doilea si lucrez in redactia unui cotidian. ce am invatat in facultate intr-un an si jumatate am invatat in redactie in doua luni. eu am ales sa lucrez pentru ca am vrut sa cresc, sa stiu mai mult, sa nu pierd timpul.studentii sunt apatici si dezinteresati pentru ca profesorii nu stiu cum sa atraga atentia, exemplele, relationarea cu realitatea ar putea constitui un avantaj o modalitate de a mari numarul de studenti prezenti la cursuri, apoi profesori mai bine pregatiti, mai „bagati” in realiatea mass-media, oameni care sa fi lucrat cel putin doi ani in domeniu.
independet
Draga Andreea,
nu ai inteles textul pus in dezbatere. Nu vorbeam despre Facultatea de Jurnalism. Ci despre sensul universitatii, vocatia Profesorului si menirea studentului. Daca vei citi cu atentie eseul lui Petre Andrei vei intelege ca el sustinea tocmai o ideea la antipodul „exigentelor” tale.
Dincolo de pregatirea tehnica, Facultatea nu e doar o scoala profesionala. Despre cultura generala si profesionala ce crezi?
admin
Andreea, exprimarea ta m-a facut sa ma intreb pe ce criterii te-au angajat la Adevarul, sau ma rog, la acel “cotidian”. Citez din tine: “profesori mai bagati in realiatea (probabil realitatea) mass-media.”
Te-au angajat pe baza diplomei de bacalaureat? Excelent! Pentru ca din punctul meu de vedere nu te exprimi ca un student la jurnalism in anul II, asa cum pretinzi ca ai fi!
Si sa nu crezi ca m-a deranjat postul tau. Propunerile tale cu cei “2 ani in domeniu” sunt hilare, adica amuzante.
Daniel Dohotariu - Spiru Haret
Ai perfecta dreptate Anton! furmos post, l-am citit in intregime
admin
Mersi Daniel Dohotariu. Apreciez si eu forumul vostru… foarte bun!