Antonio MomocReinterpretarea Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti în acord cu contextul și documentele vremii, apelul inedit la metoda istoriei orale, la istoria socială și la sociologia organizațională ca metode de recompunere a universului gustian, nu au lăsat indiferent mediul academic din România și din occident. Proiectul de o viață al profesorului Rostás, preocuparea sa și a membrilor Cooperativei Gusti (asistenți, doctoranzi și masteranzi ai lui Z.R.) de a descifra Școala gustiană în contextul și în spiritul epocii interbelice (cu consecințe pentru lumea politică și științifică românească actuală), au influențat percepția până nu demult nu foarte nuanțată cu privire la cine au fost membrii Școlii Gusti și care au fost obiectivele lor științifice, politice și sociale.
Recent, cercetătorul american Roland Clark de la Eastern Connecticut University a recenzat cartea „Capcanele poltice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și liberalism” (Ed. Curtea veche, 2012) în revista Balkanistica nr. 26 (2013): 265-267, editor: Donald L. Dyer. Published for The South East European Studies Association by The University of Mississippi Printing Services of Oxford, Mississippi.
În cel mai recent număr al revistei Cultura, profesorul Adrian Dinu Rachieru prezintă sintetic cărțile și articolele profesorului Zoltán Rostás și ale colaboratorilor săi relative la reinterpretarea Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti:
„Se încetatenise ideea ca despre Scoala gustiana totul s-a spus. „Epuizata“, uitata etc., ea trezise, totusi, interesul celor – putini – doritori a demitiza trecutul unei discipline, recuperând o istorie nefardata, supusa distorsiunilor în segmentul comunizant. Patrunzând în atelierul gustian, explorând istoria sociala a Scolii, provocând, initial ca hobby, numeroase dialoguri cu generatiile de monografisti (începând, în anii ’80, cu H.H. Stahl), „arheologul“ Zoltan Rostás este, negresit, cel mai important promotor al miscarii, păstorind gașca gustiștilor…
Azi, prin valul de restituiri documentare, prin abundenta productiei academice, ni se livreaza o imagine actualizata (cf. Sebastian Nastuta) a mentorului si reformatorului Dimitrie Gusti. „Desantul gustian“, cum nimerit scria Paul Cernat, cravasat de neobositul Zoltán Rostás, cu a sa Cooperativa G , reexamineaza istoria noastra culturala, chestionând fundalul socio-politic… Fiindca D. Gusti, neîndoielnic un mare sef de scoala, s-a vrut un tehnocrat. E drept, intim legat de regimul carlist, întelegând ca doar cu sprijinul puterii politice îsi va împlini proiectele sociologice.
Gusti, recunostea L. Boia, n-a fost un ideolog; iar scoala sa, eterogena, cu miscari „dizidente“ sub cupola tolerantei, cu grupuscule în conflict, cu reorientari si pendulari ale discipolilor etc., facea distinctia dintre optiunile stiintifice si cele politice. Sub pavaza unui „echilibru delicat“ (recunosc tinerii analisti), ea sprijinea vadit, prin directia impusa de maestrul spiritual, monarhia sociala. Nationalismul gustian încerca, deasupra disputelor dintre partide, sa sprijine activismul cultural în numele reformismului. Doar cunoasterea realitatilor sociale facea cu putinta o actiune sociala eficienta. Iar activitatea de cercetare si de interventie sociala, pe fundament sociologic, în conexiune cu Politica si Etica, plus profesionalizarea politicii, ar fi îngaduit o veritabila renastere, pe vectorul „autohtonismului nationalist“ (cf. A. Momoc)….
Director, din 1934, al Fundatiei „Principele Carol“, înrolat în „ostirea culturala a Majestatii Sale“, întemeietorul de scoala purcede la aceasta „opera de educatie“, influentând sufletului satului si sufletul tineretului. Implicit, sprijinind, prin tehnici de PR politic (cum ingenios constata A. Momoc), imaginea de Monarh social, reformator, paternalist, întruchipând mitul Salvatorului, salvgardând cauza Unitatii. O guvernare autoritara, de fapt, scoala Gusti intrând, observa Z. Rostás, într-o nedeclarata competitie de comunicare cu fluxul legionariod. Relatiile Scolii cu lumea politica interbelica au primit, deja, un raspuns lamuritor, prin investigatiile lui Antonio Momoc (v. „Capcanele politice ale Sociologiei interbelice. Scoala gustiana între carlism si legionarism“, Editura Curtea Veche, 2012).“
Gașca gustiștilor, așa cum frumos o numește Adrian Dinu Rachieru, pregătește și alte isprăvi culturale. Iar entuziasmul cercetătorilor Cooperativei G se datorează în cea mai mare măsură spiritului mereu tânăr al mentorului, Zoltán Rostás.