Antonio MomocCe m-a amuzat mai tare la dezbaterea de ieri de la FJSC (Realitatea noastră, realitatea lor), dincolo de poantele lui Mândruţă (care, spre deosebire de Turcescu – care afişează permanent o morgă iacobină, – e mereu la dezbateri mult mai uman si mai pehlivan) a fost neputinţa ziariştilor să răspundă convingător la întrebarea ce e jurnalistul profesionist.
Întrebare aruncată în doară spre final, ca şi concluzie. M-au amuzat şi m-au întristat răspunsurile celor prezenţi. Câţi întrebaţi atâtea păreri, tot atâtea „bla-bla-uri balauri”
Cică să fi profi în media din România înseamnă să fii onest, să fii sincer, să ai talent. Turcescu şi-a luat aerul serios şi a afirmat tautologic că a fi profesionist înseamnă să îţi faci treaba cu profesionalism. Val Vâlcu a fost simpatic spunând că cei mai puţini sunt şi cei mai competenţi, iar redacţia de la Gardianul, o redacţie mică e compusă din profesionişti.
A fost la fel de comică inversarea de roluri în dezbatere. Jurnaliştii prezenţi nu au făcut analize, nu au oferit explicaţii ori interpretări legate de obiectivitate sau lipsa ei, echidistanţă faţă de surse ori părţi implicate în conflict, informare corectă sau dezinformare crasă (cu excepţia, am impresia, a lui Paul Cezar-Bădescu şi Danielei Zeca-Buzura), ci au apărut (aşa cum plastic observa Mândruţă, ca nişte “dinozauri”) în faţa micilor fjsc-işti să dea sfaturi utile, să povestească cât de buni sunt ei şi cât de greu le-a fost la început, cât de mari şi tari sunt în redacţii unde caută studenţi pe care să îi plătească cu 1000 de euro, dar cât de greu şi chinuitor este găseşti tineri talentaţi ori profesionişti media care să merite aceşti bani.
Ziarişii au vorbit despre cât de ruptă de realitate e şcoala, (poate chiar facultatea de jurnalism), cât de nerealiste sunt manualele de jurnalism. Vezi doamne, câtă distanţă este între canoanele şi normele etice din facultate şi câtă realitate şi profesionalism în presa (liberă, profesionistă, plină de virtuţi şi de competenţi) din România.
Spuneam că am asistat la o schimbare de roluri: profesorii FJSC din public au răbdat ce au răbdat, la fel şi studenţii FJSC, şi cum era de aşteptat au răbufnit. Amuzant, cum spuneam, a fost că jurnaliştii dădeau sfaturi de viaţă, povesteau uite dom’le, prin ce am trecut io să ajung mare, în vreme ce profesorii de la FJSC au intervenit în discuţii şi au punctat că tocmai din viaţa din redacţii şi din presă se fac manualele, sunt analizate cazurile, sunt educaţi viitorii profesionişti media.
Talent, competenţe, fler (am auzit-o şi p-asta, a nu ştiu câta oară), dorinţa de a face carieră şi nu bani, momentul când începi să fii înjurat sunt toate cuprinse in suma calităţilor servite de jurnaliştii de la dezbatere în descrierea profesionistului din presă.
Incredibil, dar nimeni nu a vorbit despre credibilitate. Nimeni depre legitimitatea presei. Nimeni nu a spus că acestea sunt calităţile care fac să se vândă un ziar sau o televiziune. Nimeni nu a vorbit despre responsabilitatea jurnalistului.
Influenţaţi de modelul liberal, impus în dezbatere de Turcescu şi Mândruţă, audienţa a scăpat din vedere problema credibilităţii presei. E adevărat că talk-show-ul senzaţional de la OTV face rating, e adevărat că şi telenovelele (de pe Acasă sau gen Elodia) fac rating, dar câtă credibilitate au acest gen de producţii media?
Nu s-a vorbit despre credibilitate şi legitimitate pentru că atunci s-ar fi vorbit de responsabilitate. Jurnaliştii se tem de acest cuvânt. O presă responsabilă, adică credibilă, capabilă să informeze expunând ambele versiuni ale aceluiaşi conflict, capabilă să indice sursele de informare, să verifice informaţia cu puţin înainte de a o difuza, să nu pice în capcane de manipulare politică, o presa care să servească interesul public şi nu exclusiv interesele patronatului, media competentă să anticipeze efectele propriilor produse în spaţiul public înţeles ca spaţiu al egalităţii cetăţenilor e o presă profesionistă!!
Dar cum acesta e un “ideal”, iar jurnaliştii (chiar şi cei prezenţi la dezbatere) ştiu asta, nu au vorbit de responsabilitate. Pentru că ei cred că au responsabilitate doar în faţa publicurilor lor sau a şefilor. Nu avem presă responsabilă, cum nu avem presă liberă, indiferent ce încearcă să acrediteze o vedetă sau alta.
Profesorii de la FJSC si studentii FJSC sunt în bună măsură oameni cu experienţă în presă ori oameni care lucrează astăzi în presă, adică fac parte din realitatea din presă. Mulţi din jurnaliştii prezenţi ieri la dezbatere sunt rupţi însă de realitatea din învăţământul jurnalistic. Asta pentru că au impresia că sunt singurii care îi învaţă jurnalism pe tinerii fjsc-işti când conduc un seminar sau când au de-a face cu tinerii în redacţii.
Cât de mult îi învaţă responsabilitatea vizavi de cele spuse şi publicate, respectul pentru egalitatea cetăţenilor şi serviciul în interes public (şi nu a publicurilor) nu constitiuie o preocupare în sine cel puţin pentru vocile din presa care s-au exprimat ieri la dezbaterea de la FJSC. Mi-ar plăcea să fiu contrazis..
Rrarresh
De ce nu ati adus vorba despre asta? Am avut motive de sanatate pentru care nu am participat la dezbatere si nici n-am mai stat la petrecere. Dar puteam sa jur ca o sa fie acelasi gen de discutii, in care cineva ‘realizat’ vine si spune cat de greu i-a fost lui, ca a facut voluntariat, ca s-a luptat si a reusit. Serios, parca toate discutiile astea au un mesaj subliminal: de a descuraja studentul. Toti spun ca banii nu conteaza, dar au salarii ‘decente’. Mai de admirat era doamna de la RRC. Macar a fost sincera. Din mai toate punctele de vedere. Doamna aceea putea sa spuna ca banii nu conteaza si ca face totul din placere si interes. Dar nu Turcescu si Mindruta. Incep, pe zi ce trece, sa fiu si mai convins de faptul ca nu exista modele. In cazul de fata, in presa. Dupa cine sa te iei? Ca cine sa tinzi sa fii? Mi-a placut si acest post si cel al Andressei.
toni
Teodora Stanciu de la Radio Romania Cultural poate fi un model in presa de profesionalism si onestitate.
Brandusa Armanca poate fi iarasi un model de jurnalist profesionist. Multi dintre jurnalstii AZIR pot fi apreciati ca jurnalisti model de urmat.
Eu cred, Rarresh ca avem modele in presa, problema e ca din pricina inflatiei de pseudo-vedete sau pseudo-jurnalisti nu mai distingem cu claritate intre jurnalistul profesionist si asa zisul jurnalist care are un marketing bun si apare la televizor cu titlu pe burtiera.
Sunt insa multi tineri care fac aceasta distinctie. Cum? Nu imi dau seama prea bine. Dar mi-ar placea sa cred ca si scoala i-a ajutat in acest sens.
toni
curios e ca la data la care am postat acest mesaj am facut record de vizitatori ever (potrivit trafic.ro) si totusi (cu o exceptie!) ioc comentarii:)
Ruxi
Am vazut anuntul pentru debaterea asta pe blogul lui George, dar nu am apucat sa vad comentariile de dupa. In primul rand, vreau sa-ti spun ca inca imi aduc aminte cu placere de seminariile cu tine de acum 5 ani (cata vreme a trecut :-() si ca esti unul dintre „vinovatii” pentru masterul meu in journalism and public policy desi m-am lasat deocamdata de jurnalism, iar aceasta dezertare are ceva in comun cu ceea ce ai postat tu mai sus. Dupa ce am facut practica si in Romania si in SUA, si dupa ce am lucrat in ambele tari in presa, am inceput sa cred din ce in ce mai mult ca treaba asta cu „prin cate am trecut eu ca sa ajung mare” si fazele despre cum trebuie sa taci si sa induri tot felul de mitocanii pentru ca esti un tanar absolvent si, prin defintie, nu stii nimic, se leaga de marile frustrari personale si profesionale ale celebrilor nostri jurnalisti romani, precum si din lipsa de siguranta profesioanala/personala (cineva o sa-i fure scaunul). Psihologic vorbind, un om fericit/multumit de unde a ajuns, nu da „palme” celor care se afla la un nivel inferior din punct de vedere profesional. Ca angajator poate sa faca o alegere, sa-l angajeze sau sa nu-l angajeze. Daca nu-i place ce anagjeaza, poate sa-l concedieze. Cel putin asa se face in unele tari cu un capitalism mai matur. Si aici multe internshipuri, mai ales cele de vara, sunt neplatite sau platite foarte putin. De exemplu, la Reuters in NY, practica de vara era platita cu 800 de dolari pe luna acum cativa ani, iar cu atatia bani nici macar nu poti sa inchiriezi un dulap sa locuiesti in el in NY, ca sa nu mai zic de mancare, transport si o bere saptamanala. Dar este totul deschis, pe fatza, asa ca practicantul se imprumuta de bani, sau imparte o garsoniera cu inca alti 4 studenti nefericiti, fac program de folosire a wc-ului etc. etc. Washingtonpost.com nu plateste practicantii si totusi acum 2 ani au avut vreo 50 de parcticants part-time si full-time la peste 100 si ceva de angajati pe partea editoriala (eu am fost unul dintre ei, part-time pentru ultimul credit). Aveam alte 3 joburi ca sa ma intretin, dar asa a fost sa fie. Am stiut de la inceput cum stau lucrurile, apreciez ce am invatat in 3 luni si ceva dar nu incurajez tipul asta de practica. Unde lucrez acum incercam sa obtinem fonduri pentru toti practicantii, chiar daca e o suma modesta.
Uneori cand ma apuca dorul de intors in presa romaneasca, citesc blogul tau sau cel al lui George, mai vorbesc cu prietenii care lucreaza in presa din Ro, imi aduc aminte de cat a trebuit sa ingros obrazul cand lucram si eu, si-mi trece. Poate as veni daca mi-ar da cineva pe mana un ziar sau un site.. pot visa si eu, nu?