Antonio MomocLa sfârşitul lui octombrie, la conferinţa Marshall McLuhan’s Philosophy of Media am avut privilegiul să îl ascult la Bruxelles pe profesorul american Paul Levinson. Inspirată pe alocuri din lucrarea sa despre „New New-Media”, prezentarea lui Levinson a fost despre speech ca formă a exprimării şi ca bază a democraţiei. Pentru că ne aflam la o conferinţă despre McLuhan, Levinson a postulat că speech-ul a schimbat specia umană. De fapt, regimul politic este influenţat de modul în care oamenii comunică. Democraţia s-a bazat, în opinia profesorului american, pe două tipuri de mijloace de comunicare: pe speech şi pe scris.
Levinson a introdus o disctincţie esenţială între consumatorul şi producătorul de informaţie. În 1962 când McLuhan scria Galaxia Gutenberg exista o populaţie literată care putea înţelege mesajul scris, dar o populaţie care putea contribui prea puţin cu informaţie. În anii ’60 consumatorii de informaţie erau mai mulţi decât producătorii de informaţie. Graţie inventării tiparului din ce în ce mai mulţi oameni au devenit consumatori de informaţie. Astăzi, în era internetului, consumatorii de informaţie au devenit producători de informaţie. O dată cu web 2.0 producătorii de informaţie sunt la fel de numeroşi cu consumatorii de informaţie.
Diferenţa majoră dintre democraţia directă şi cea reprezentativă este dată de faptul că în modernitate, în epoca naţiunilor, democraţia modernă este una indirectă, iar puterea politică se exercită prin reprezentanţi aleşi. În democraţia directă însă, toţi cetăţenii vorbesc pentru toţi cetăţenii: în Atena lui Pericle şi Solon, în democraţia directă ateniană toţi cetăţenii erau bărbaţii educaţi care ştiau să scrie şi să citească şi astfel exista un echilibru între consumatori şi producători de informaţie: toţi cetăţenii ştiau să scrie şi să citească legile, toţi participau la elaborarea şi votarea normelor. În democraţia indirectă, câţiva reprezentanţi vorbesc pentru toţi cetăţenii. În sistemul mass-media aflat sub influenţa tiparului, a radioului şi a televiziunii, câţiva vorbesc în numele tuturor: jurnalişti, editori, scrritori, patroni. În epoca internetului, a blogului şi a social-media, fiecare cetăţean este producător de informaţie şi fiecare vorbeşte pentru el şi în numele său.
Old media (print, radio, tv) sunt în proprietatea şi sub controlul exclusiv al celor care contribuie cu informaţie. Old media au pus fundamentele unei democraţii indirecte. Raportul dintre producătorul şi consumatorul de informaţie este următorul: este o singură voce, un singur microfon către un număr mare de oameni, către audienţe mari, către publicul eterogen. Acest tip de democraţie indirectă poate conduce, în opinia lui Levinson, la dictatură: Hitler convinge masele în anii ’30 cu ajutorul radioului. Stalin foloseşte radioul pentru propaganda de război împotriva naziştilor. Roosevelt şi Churchill la rândul lor, în primii ani ai războiului, au folosit radioul. Televiziunea va creşte după al doilea război mondial împotriva radioului. John F. Kennedy câştigă alegerile la televizor, în vreme ce Richard Nixon le câştigase la radio. Nixon pierde alegerile în confruntarea cu Kennedy pentru că deja mai mulţi americani se uitau la Tv decât ascultau radioul.
New-media (internetul, blogul, FaceBook, Twitter) conduc la apariţia satului global în care un număr tot mai mare de oameni creează texte, imagini, mesaje, devenind producători de informaţie. Barack Obama devine the first media-elected president, după ce Social-media şi Youtube contribuie la mobilizarea americanilor la vot. Levinson crede că Obama nu este un produs 100% al new-media, dar apreciază că noile tehnologii au reprezenta condiţia necesară, nu şi suficientă, pentru ca liderul democrat să fie ales.
Adevărat, sunt de acord cu Levinson că Obama pare a fi primul preşedinte ales de către noile tehnologii. Dar Muammar al-Gaddafi pare a fi primul preşedinte de stat ucis de noile tehnologii. Ceea ce Levinson nu a spus, dar eu gândeam în timpul prelegerii sale, era că populiştii se pot folosi la fel de bine ca democraţii de noile tehnologii pentru a ajunge la putere. Iar democraţia directă este de multe ori tocmai apanajul liderilor populişti care pretind că vorbesc în numele poporului şi care folosesc referendumul şi invitaţia la referendum ca pe un insturment prin care câştigă masele de partea lor împotriva „duşmanilor poporului” (oligarhi sau moguli). I-am împărtăşit părerea mea profesorului Levinson, după conferinţă.
În expunerea sa, Levinson a mai introdus o nuanţă care lămureşte şi titlul cărţii sale „New new-media”. În cazul Old media suntem de acord că există un control al mesajului, un filtru practicat de către gate-keeperi, de către cei care decid ce informaţie va fi transmisă către public. Ei bine, observaţia lui Levinson este aceea că şi în cazul New-media avem de aface cu gate-keeperi chiar dacă se manifestă uşor diferit: pentru a face download de pe anumite pagini trebuie să plăteşti, sau pentru a te înscrie pe anumite pagini trebuie să fii acceptat de către gate-keeperi. Unele so-called new-media funcţionează de fapt ca Old media: Amazon, iTunes sunt, de fapt, vechi media care au migrat pe internet. Şi tocmai din acest motiv, New new-media sunt acele media unde producţia şi accesul la informaţie sunt free: Youtube, FaceBook, Twitter.
New-new media sunt noile tehnologii controlate de useri, aşa cum le defineşte Levinson. Asta nu înseamnă însă că acest control al userilor asupra producţiei mesajului conduce automat la mai multă participare politică. Dezacordul meu cu profesorul Levinson este următorul: mesajul de care sunt interesaţi cei care folosesc New new-media ţine mult mai mult de libertatea negativă, de a fi lăsat în pace şi de a face ce vrea, decât de libertatea pozitivă, aceea de a participa la treburile cetăţii. Democraţia directă nu este neapărat şi democraţie participativă. Pe cei mai mulţi useri politica îi lasă rece, cel puţin în România. Exprimarea liberă pe new-new media, specifică democraţiei directe, ţine totuşi departe alegătorul-utilizator de exprimarea politică realizată în modernitate prin votul specific democraţiei reprezentative.
michi
Old new-media = web 1.0 & New new-media = web 2.0?
Paul Levinson
I’d say new new media is much closer to Web 3.0