Antonio MomocPaştele şi Crăciunul sunt momente prielnice de comunicare electorală. De Paşte sau de Crăciun primim pe email, pe Facebook sau în cutia poştală în plic felicitări din partea politicienilor români. Socialişti, liberali, moderaţi sau radicali, politicienii români ştiu că poporul român se declară credincios şi ortodox. Şi pentru că dă bine să te declari de acord cu religia majorităţii, politicienii îşi mărturisesc public credinţa.
Nu are importanţă dacă politicianul este făţarnic, dacă practică sau nu credinţa pe care o afirmă. Politicianul prezintă de sărbători religia sa ca pe un trofeu cu care se poate lăuda în public. Există şi categoria de politicieni care afirmă sus şi tare, tot ca un merit, lipsa credinţei lor, ateismul sau agnosticismul. Obiectivul urmărit este acelaşi, la fel şi mecanismul de comunicare: aceşti politicieni din urmă ştiu că există o categorie de public nemulţumit de comportamentul preoţesc, frustrat de neasumarea unui rol social din partea Bisericii majoritare, deranjat de relaţia prea apropiată între cler şi stat. Şi pentru a atrage simpatia acestor cetăţeni nemulţumiţi, politicienii se declară liber-cugetători sau anti-clericali.
De Paşte, prima categorie de politicieni se va afişa cu focul de la Ierusalim în braţe (Flutur, Blaga), vor fi în primul rând din faţă la Slujba de Înviere (Băsescu, Antonescu, Ponta), vor pupa poalele popii (majoritatea). A doua categorie se va feri să ia lumină, ca dracul de tămâie. Sensul reacţiilor lor este pur electoral. Calculul lor este următorul: câte voturi câştigă din ceea ce afişează public. Aceşti politicieni nu-şi mai aparţin. Ei trebuie să vândă imagine de politician ateu sau credincios.
Dostoievski descrie astfel unul din personajele sale din „Fraţii Karamazov”: „Când crede că crede nu crede, iar când crede că nu crede abia atunci crede”. Sunt departe de a-i suspecta de atâta profunzime pe oamenii politici dâmboviţeni. Aş aplica citatul din Dostoievski la scena politică românească aşa: politicienii care afimă public credinţa lor, mărturisesc de fapt cu ipocrizie o falsă credinţă (este limpede că puţini români îi apreciază pe Băsescu, Becali sau Vadim ca fiind cu adevărat credincioşi); politicienii care afirmă lipsa de credinţă (Prigoană sau Cernea), o fac cu credinţa că astfel vor câştiga voturile românilor atei sau necredincioşi.
Ceea ce uită omul politic român este faptul că credinţa religioasă este privată, iar relaţia cu D-zeu este una intimă şi directă. Din acest motiv, credinţa sau absenţa credinţei nu ar trebui să constituie subiect de dispută electorală. Politicienii care au decenţă ştiu asta şi nu vorbesc despre credinţa lor sau despre absenţa acestei credinţe.
Bezbojnicul
În momentul în care politicienii fac cadou bisericii bani de la bugetul de stat, religia devine subiect electoral. Iar discuțiile principiale degenerează rapid în atacuri la persoană, și când vorbim de persoane, în contextul religiei, ajungem la problema credinței sau necredinței politicianului X.
Probabil când electoratul va cere mai mult de la ei, politicienii vor învâța să discute și principial.
Antonio Momoc
„În momentul în care politicienii fac cadou bisericii bani de la bugetul de stat”, nu religia ci statul şi felul în care statul funcţionează statul ar trebui să fie subiectul electoral. Este statul separat de biserică, statul sprijină Biserica majoritară? Acestea sunt întrebările corecte. Unii politicieni (conservatori) sprijină Biserica, în vreme ce alţii (liberali) se pronunţă pentru separarea Statului de Biserică.
Religia este o opţiunea a cetăţenilor unui stat, iar rolul statului este să protejeze dreptul cetăţenilor de a face sau nu o opţiune religioasă. Ce opţiune religioasă fac cetăţenii nu mai este treaba statului.
Dacă are credinţă sau nu politicianul X este întotdeauna o preocupare pentru cetăţenii-alegători. Şi în funcţie de răspunsul la această problemă cetăţenii fac opţiunile lor electorale, deşi lucrurile nu ar trebui să stea aşa.
Politicienii, ca lideri, trebuie să ofere modele. În modelul teoretic democratic politicianul nu include în programul electoral opţiunea sa cu privire la religie ca pe un punct doctrinar. În practica electorală românească, politicianul oferă însă modele în orizontul de aşteptare al publicului lor. În loc să educe publicul, politicianul român vinde o iamgine (de credincios sau de ateu). Indecenţa politicianului porneşte din faptul că se bate cu pumnul în piept că e credincios sau ateu chiar şi atunci când problemele urgente ale cetăţenilor sunt altele. De exmplu, oamenii mor de foame în România. În lipsă de soluţii economice, politicienii vînd imagini (iluzii): politicianul care joacă pe cartea religiei va promite oamenilor că D-zeu sau Biserica ne vor salva, în vreme ce politicianul care joacă pe cartea ateismului va identifica vinovaţi în relaţia politicieni-preoţi sau în religie. Soluţia la foame nu este identificată în niciun caz. Dar dezbaterea (indecentă) despre religie stârneşte pasiuni în rândul electoratului care uită de foame. Iar voturi au de câştigat politicienii din ambele categorii.
Alexandra
„Ceea ce uită omul politic român este faptul că credinţa religioasă este privată, iar relaţia cu D-zeu este una intimă şi directă. Din acest motiv, credinţa sau absenţa credinţei nu ar trebui să constituie subiect de dispută electorală. Politicienii care au decenţă ştiu asta şi nu vorbesc despre credinţa lor sau despre absenţa acestei credinţe.”
Corect, dar asta e cam valabil pentru toata lumea, nu numai pentru politicieni. Relatia cu Dumnezeu nu mai este demult una intima si directa… de fapt… mai exista o relatie cu Dumnezeu ?
Sigur ca da, in noaptea de Inviere a fost biserica plina de oameni… ba chiar si curtea bisericii, au ajuns chiar si pe strada… dar cati dintre ei au venit pentru acea relatie de care vorbiti? Eu aproximez asa: 80% au venit sa socializeze sau sa arate pur si simplu ca sunt „credinciosi”(atentie, doar sa arate!) , 10% au venit ca sa „termine o data cu postu’ asta sa poa’ sa se duca si ei acasa sa haleasca un miel, un ou, o maslina, o atentie” si 10 % din ei poate au venit din credinta.
Stiu ca m-am indepartat putin de subiect, dar uitandu-va in jur… credeti ca politicienii sunt de condamnat in conditiile in care absolut tot poporul a ajuns sa isi bata joc de ceea ce inseamna Dumnezeu si sarbatorile religioase?
Antonio Momoc
Ba da Alexandra, e valabil pentru noi toţi. Credinţa sau absenţa ei nu trebuie să fie un motiv să ne batem cu pumnul în piept! Din nefericire, politicieni şi oameni simpli fac asta. Politicienii se fac vinovaţi nu de faptul că au sau nu credinţă, ci de faptul că vorbesc despre credinţa sau necredinţa lor pentru a-şi construi capitalul de imagine şi pentru a-i atrage pe români la vot. În vreme ce religia (relaţia cu D-zeu) ne priveşte pe fiecare dintre noi în parte, problemele cetăţii, probleme politice, problemele administrative sunt problemele tuturor. Pe mine personal nu mă interesează dacă un politician este păcătos, ateu sau credincios. Pentru mine e important dacă politicianul respectă legile cetăţii, dacă îi respectă pe cei din cetate (indiferent de religia cetăţenilor) şi dacă e capbil să rezolve problemele administrative.
Alexandra
Aveti dreptate.
Totusi nu stiu cat de corect e sa punem semn de egalitate intre „religie” si „relatia cu Dumnezeu”… adica am impresia ca e o chestie care tine de la individ la individ. Pentru mine, de exemplu, nu este acelasi lucru.
Antonio Momoc
Alexandra, sunt de acord şi cu perspectiva ta.
Definiţia pe care o folosesc eu este una etimologică: „re-ligio” = a lega, a reface legătura, a reface relaţia cu Dumnezeu. Evident, pot accepta şi definiţiile teologice sau sociologice date religiei.
che
voi astia cu prieteni imaginari sunteti irationali, trageti progresul umanitatii inapoi, fie ca va manifestati public sau nu