Antonio MomocÎn contextul în care astăzi se dezbate public dacă este cazul să se ridice Catedrala Mântuirii Neamului, cred că trebuie să privim un pic mai profunzime acest ping-pong între susţinătorii proiectului şi cei mai înverşunaţi contestatari ai săi. A privi în profunzime înseamnă a înţelege înainte de toate că în opoziţie sunt două filosofii diferite despre relaţia Stat-Biserică.
De la bun început, trebuie să admit că sunt un susţinător al separaţiei Statului de Biserică, al neamestecului statului în problemele bisericeşti, precum şi al neingerinţei bisericii în afacerile de stat. Statul este al tuturor cetăţenilor plătitori de taxe, indiferent de religie, confesiune, cult. Statul este însă şi al cetăţenilor care nu cred în D-zeu şi al celor care nu-şi pun problema religiei. Legea statului este aceeaşi pentru toţi.
Biserica este o instituţie privată, aparţinând celor care fac parte din ea. Legea bisericii se aplică doar preoţilor şi enoriaşilor ei. Biserica nu este o instituţie de stat, dar poate fi protejată de stat în măsura în care toate cultele (organizaţiile religioase) sunt protejate la fel (dreptul la libertatea de conştiinţă este asigurat prin Constituţie) indiferent de numărul practicanţilor sau enoriaşilor. Biserica majoritară ortodoxă doreşte să construiască o catedrală. Biserica poate construi chiar şi cu bani de la buget câtă vreme legea statului îi permite. Ca susţinător al separaţiei stat-biserică pot cere ca legea să fie modifcată, ca preoţii să nu mai fie plătiţi din bani publici, ca organizaţiile religioase să nu mai fie susţinute financiar în proiectele lor imobiliare. Dar câtă vreme există o lege, trebuie să modificăm legea şi apoi să acuzăm BOR pentru că acţionează aşa cum legea statului îi permite.
Separaţia Bisericii de Stat şi neutralitatea statului în raport cu religia (fie ea şi majoritară) înseamnă laicizare. Un stat laic este un stat agnostic, un stat care nu se amestecă în opţiunea sau credinţa religioasă a cetăţenilor săi, care nu impune o anumită religie, care nu protejează o anume Biserică (fie ea şi majoritară), care nu alocă fonduri publice construcţiei de clădiri aparţinând cultelor religioase, care nu plăteşte de la bugetul de stat (adică din impozitele plătite şi de atei sau de agnostici) angajaţii unei instituţii private religioase. Evident, statul român nu este unul absolut laic câtă vreme preoţii ortodocşi sunt remuneraţi de stat. Aici mai e de lucru.
Secularizarea exprimă însă un comportament privat. Ideea conform căreia Statul nu trebuie să favorizeze o anumită religie, ci trebuie să le protejeze în mod egal pe toate (exprimată prin principiul separaţiei Statului de Biserică) este definitorie pentru laicism, pe când participarea din ce în ce mai redusă la viaţa de cult, angajamentul din ce în ce mai restrâns al indivizilor la viaţa bisericii, se referă la procesul de secularizare. Laicizarea se referă la măsura în care bisericile îşi pierd influenţa politică şi prestigiul, iar secularizarea se referă la procesul prin care un număr din ce în ce mai mare de indivizi frecventează din ce în ce mai puţin instituţiile religioase, ceremoniile, slujbele, ritualurile.
Deşi sunt un susţinător al separaţiei Statului de Biserică, nu pot să nu observ un anume radicalism al unora dintre susţinătorii laicizării care cer/pretind cetăţenilor români (unei majorităţi ortodoxe) secularizarea. Folosind argumentele legitime într-un stat de drept, ale laicizării şi ale limitării imixtiunii bisericeşti, radicalii laicismului susţin, inflexibil, secularizarea. Militanţii secularizării practică o doctrină, aşa cum o manifestă orice alt ism, intolerantă şi exclusivistă: secularismul.
Disputa recentă cea mai edificatoare în acest sens este despre predarea religiei în şcoli: ochelarii de cal au fost purtaţi cu mândrie de tabăra secularistă. A afirma că părinţii, bărbaţi şi femei, nu ar trebui să introducă moralitatea lor personală, argumentele religiei lor, în dezbaterile despre o politică publică este o absurditate în practică. Reamintesc că în România, ca de altfel în cele mai multe state din Europa şi America, dreptul pozitiv (legea civilă şi penală în vigoare) este de fapt o codificare a moralităţii bazată pe tradiţia iudeo-creştină, pe cele 10 porunci. Nu le poţi cere copiilor care trăiesc acasă în sânul unei anumite confesiuni, să se dezbrace de hainele, de practica şi de convingerile religiei lor la şcoală.
Simţul proporţiilor pe care îl cer seculariştii creştinilor practicanţi, ar trebui să îi îndrume şi pe aşa-zişii apărători ai graniţelor dintre Biserică şi Stat. Nu orice invocare a numelui lui D-zeu este o încălcare a principiului separaţiei stat-biserică!
Sunt cunoscute ameninţările cu procese la adresa Radioului Public din partea unor secularişti cerând ca rugăciunea Tatăl nostru să nu se mai audă dimineaţa la radio. Sau plângerile la CNCD că „simbolul Crucii sau icoanele pe pereţii sălilor de curs exercită o presiune asemănătoare tablourilor cu Ceauşescu”. Este cel puţin discutabil că ascultând o rugăciune la radio sau la şcoală, ori intrand în contact vizual cu un simbol religios sau cu o icoană, părinţii atei sau copii, ori adepţii unei alte religii minoritare (alta decât cea ortodoxă) se vor simţi oprimaţi, iar drepturile religioase sau libertatea de conştiinţă ar fi grav încălcate. Prezenţa icoanelor în şcoli nu a făcut nimănui minunea notelor mai mari la bacalaureat fără să înveţe şi nici nu a transformat agnostici în fundamentalişti religioşi. A nu permite unei comunităţi locale să decidă autonom dacă acceptă simboluri religioase în şcoala comunităţii exprimă un mod obtuz de a înţelege laicizarea.
Deşi BOR se poate folosi de o lege care îi permite folosirea banilor publici, de politicieni care invocă religia şi moaştele pentru a mai câştiga nişte voturi şi de un stat încă în curs de laicizare, cred că Biserica majoritară greşeşte când se concentrează pe construcţia Catedralei. Argumentele sunt mult mai simple şi de bun simţ: asistenţa socială, programele de reintegrare a infractorilor şi dependenţilor de droguri, îngrijirea de bătrîni, orfani şi invalizi ar trebui să constituie preocuparea bisercii. Biserica românească este prin tradiţie de dimensiuni mici, iar zeci de mânăstiri ale lui Ştefan cel Mare şi sute de alte biserici în ţară aşteaptă în zadar să fie restaurate, consolidate, recondiţionate şi introduse în circuitul turistic.
În loc să îi preocupe rugăciunile sau icoanele din şcolile de stat, pe seculariştii ar trebui să îi îngrijoreze alte lipsuri din şcoala românească: lipsa de decenţă a elevilor care îşi bat sau îşi jignesc educatorii pentru ca apoi să postze pe YouTube, lipsa de moralitate la clasă a multor dascăli, lipsa de bani pentru salariile profesorilor, lipsa cadrelor didactice pregătite, lipsa de şanse a copiilor needucaţi, lipsa generală de respect, educaţie sau carte. Religia, chiar şi cea predată în şcoli ca materie opţională, are sensul său în cunoaşterea culturilor, în dialogul dintre civilizaţii şi în democraţia participativă şi consensualistă. Le recomand seculariştilor să mai intre din când în când într-o şcoală, la periferia oraşelor sau la ţară.
Ene St. Mihai
„Experienţa de aproape o jumătate de veac a înlăturării educaţiei religioase în societatea românească a demonstrat că etica sau morala socială singură, fără o motivaţie religioasă, nu poate atinge valorile umane în totalitatea lor, lipsind sistemul axiologic de raportare la un ideal pe care numai religia îl poate realiza. Nu în ultimul rând, prezenţa educaţiei religioase în cadrul învăţământului public se circumscrie vechilor tradiţii ale şcolii româneşti, precum şi standardelor şi practicilor europene actuale, inclusiv la nivelul garantării drepturilor şi libertăţilor religioase. Se spune adesea Biserica noastră şi statul nostru, iar declaraţiile oficialilor nu fac excepţie, dar în ce măsură ne identificăm sau ne asociem cu aceste noţiuni? Statul nu ezită să ceară concursul Bisericii în acţiunile sale interne şi externe, recunoaşte importanţa Bisericii iar la toate manifestările de prim rang invită şi Biserica. Oare, pentru imagine? Care este realitatea şi fundamentul relaţiilor dintre cele două aşezăminte: Biserica şi statul democratic? Este Biserica „doar o pârghie a echilibrului civil şi eşapatorul frustărilor generate de subdezvoltare economică.” (T. Baconsky)? Oare, „religia este bună pentru ” (T. Baconsky) iar „rolul ei va descreşte odată cu modernizarea, secularizarea de tip occidental şi prosperitatea finalmente accesibilă”(T. Baconsky). Sau trebuie să acceptăm un dialog între Biserică şi stat, un pact creativ, o colaborare între cele două aşezăminte spre binele comun? Un argument deseori auzit în spaţiul public postcomunist este că reuşita democraţiei ţine de separarea strictă între stat şi Biserică. Acest argument al „laiciştilor” poate fi văzut ca o intoleranţă manifestată faţă de structuri care ocupau prin tradiţie un loc însemnat în spaţiul public românesc. După Radu Preda, „laicitatea este expresia dorinţei de identificare fără rest a spaţiului public cu cel profan. În consecinţă este amendată sever orice expunere publică de simboluri contrarii profanului”. Ajungem astfel la discuţia esenţială asupra limitelor democraţiei. Laicitatea astfel înţeleasă nu vine în ajutorul democraţiei, căci efectul de lungă durată este întărirea autorităţii statale şi, mai mult, preeminenţa sa absolută asupra societăţii. O condiţie esenţială a democraţiei este existenţa unei societăţi civile autonome, libere de controlul statal. Un mijloc de asigurare a acestei autonomii poate fi şi Biserica. În aceste condiţii ideologia laicistă care vede „prezenţa socială angajată a Bisericii ca un abuz şi un indiciu sigur de fundamentalism” nu poate fi decât dăunătoare. „Tabăra laicistă ignoră propria intoleranţă, lipsa din rândurile ei a ecumenismului şi a pluralismului autentice”. Rezultatul este „ghettoizarea prin relativizare a mesajului autentic, prin încurajarea unei falsei pluralităţi în numele unui şi mai fals ecumenism”.
Pentru Alain Touraine o condiţie esenţială a democraţiei este laicitatea. Aceasta nu este însă înţeleasă în sensul religiei civice care vrea să înlocuiască credinţa în Dumnezeu, ci într-un principiu ce limitează atât spaţiul teologic, cât şi cel temporal: „laicitatea nu este numai o ideologie asociată luptei contra puterii temporale a Bisericii, ci separă puterea temporală de cea spirituală. Laicitatea se opune atât teocraţiei, cât şi religiei civice.” În lumina acestor consideraţii, ne putem întreba dacă dihotomia Biserică-regim democratic nu este cumva forţată? Putem detecta două paradigme ale relaţiei dintre regimul democratic şi Biserică: modelul american în care democraţia are clare origini religioase şi modelul francez care vrea să înlocuiască total spaţiul Bisericii cu cel al religiei civile. Ultima paradigmă îşi are începuturile în revoluţia franceză de la 1789, manifestată prin principii absolutizate. Astfel, în locul monarhului, cu puteri depline şi arbitrare, este instaurată puterea poporului, nu mai puţin arbitrară şi nelimitată. Legitimarea acestei metamorfoze se face prin voinţa de a înlocui pe Dumnezeu printr-un cult al raţiunii umane. „Când iluminiştii secolului al XVIII-lea împreună cu revoluţionarii de la 1789 instituiau şi consacrau pe altarul principal al catedralei Notre-Dame pe o cântăreaţă, Maillard, drept , eroarea lor tragică consta în aceea că, deşi fundamental raţiunea îşi avea obârşia în Dumnezeu şi aşa îl înalţă pe om, ei se luptau frenetic să ne gratuleze cu o , anume a acelor oameni care îi asasinau pe semenii lor” (Pr. Prof. C. Galeriu). Relevant este, de asemenea, exemplul ţărilor aflate sub opresiunea comunistă. Având în vedere că putem interpreta comunismul ca o religie seculară ce funcţionează după aceleaşi principii absolutizate ale revoluţiei franceze, sistem care încerca să elimine orice influenţă a Bisericii cu scopul de a controla nestingherit corpul societal, putem spune că Biserica a avut un rol de obstacol în calea agresiunii revoluţionare, cât şi de regenerare a unei societăţi civile opuse „dictaturii proletariatului”. Cazul cel mai evident este al Poloniei în care intelighenţia dizidentă a făcut corp comun cu Biserica Catolică. A fost un fapt firesc având în vedere că Biserica este o instituţie divino-umană alcătuită nu doar din clerici şi ierarhia superioară, ci şi din credincioşi. Agresiunea împotriva Bisericii este de fapt o agresiune împotriva drepturilor omului : „Libertatea religioasă este semnul cel mai vizibil al funcţionării reale a drepturilor civice. Atentatul puterii împotriva acestor libertăţi este întotdeauna simptomul totalitarizării vieţii intelectuale.” (A se vedea si art. 3 din Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare din motive de religie sau de convingere – 1981).) Rezistenţa Bisericii Romano-Catolice a fost un factor decisiv pentru reuşita mişcării Solidaritatea, deci pentru reuşita proiectului democratic. Că este aşa o demonstrează, în cazul românesc, importanţa strategică acordată Bisericii Ortodoxe de către fostul regim comunist, prin politica de represiune şi control. Câmpul propriu de activitate al Bisericii, specific misiunii pastorale şi misionare, activitatea învăţătorească – încredinţată Acesteia de chiar Capul Său – Mântuitorul Iisus Hristos, nu contravine în nici un chip, ba chiar încurajează, emergenţa societăţii de tip democratic. Nu în ultimul rând, una din marile provocări ale regimului postcomunist este reaşezarea relaţiilor între Stat şi Biserică pe temeiuri echilibrate, în care nici una dintre instituţii să nu prevaleze asupra celeilalte.
Şi dacă se vorbeşte tot mai mult de mondializare sau globalizare, în acest context, ar trebui să medităm mai mult la rolul Bisericii ca factor de securitate naţională, prin prezervarea şi afirmarea identităţii naţionale şi, nu în ultimul rând, să medităm la importanţa socială a idealului spiritual deţinut de Biserică, ideal creator de noi tipuri de solidaritate interumană. Redescoperim astfel valoarea ontologică a omului şi chemarea sa la asemănarea cu Hristos, Dumnezeu, Arhetipul suprem al omului, model valabil ieri, astăzi şi mâine. Înţelegem astfel de ce Horia Roman Patapievici, nerespingând modernitatea al cărei adept se declară „până în vârful unghiilor”, conchide: „fiţi moderni! dar – nihil sine Deo.” Un motiv în plus pentru a valorifica şi încuraja rolul Bisericii în lumea contemporană.” Ene St. Mihai
Corina
Sunt total de acord cu domnul Momoc Biserica trebuie separata de stat, altfel nu mai avem nimic.