Antonio MomocPoliticianul diplomat, destul de citit încât să-şi exprime raţional ideile şi coerent argumentele, dar nu destul de cult încât să deranjeze cu erudiţia lui masele, se află la antipodul politicianului român de succes.
O bună dovadă că în România lectura şi erudiţia nu sunt calităţi pentru deveni un politician popular (eşecul electoral al criticului N. Manolescu, spre exemplu) este mărturisirea Preşedintelui actual al României că a citit o singură carte din 2004 în 2009, Levantul de Cărtărescu. Politicianul cu priză la public în România este liderul autoritar sau liderul charismatic, conducătorul hotărît, necitit, dar implicat.
Îmbinarea armonioasă a calităţilor lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Ceauşescu îl poziţionează pe Preşedintele actual în postura de lider incotestabil pe piaţa politică, asigurându-i aura de politician credibil şi popular. Traian Băsescu a preluat de la Ţepeş reprezentarea din mentalul colectiv că politicienii corupţi trebuie traşi în ţeapă, de la Ştefan componenta creştin-populară ortodoxă şi iubirea etnicistă pentru moldovenii (românii) de dincolo de Prut, de la Cuza argumentul “monstruoasei coaliţii” a parlamentarilor răi împotriva domnitorului bun şi drept. De la Ceauşescu a preluat imaginea preşedintelui jucător, a şefului care dictează şi care construieşte de cele mai multe ori demolând. Asemănarea cu Ceauşescu nu constituie întotdeauna un avantaj: dictatura personală în PDL, promovarea familiei în afaceri (fratele) şi în politică (fiica cea mică), a oamenilor fideli de partid în stat (Udrea, Videanu) sunt lăsate în umbră de satanizarea “duşmanilor poporului”, de identificarea constantă în rândul competitorilor a unor persoane “malefice” (moguli) şi a unor (oligarhi) grupări de interese străine de „interesul naţional”.
În PSD, Adrian Năstase se apropie cel mai mult de acest model al liderului autoritar. Neajunsul politicianului Năstase a fost întânirea electorală cu un politician mult mai volatil şi mult mai flexibil doctrinar. Revendicându-se din aripa Iliescu, adică din linia dură-comunistă a FSN, A. Năstase nu era credibil atunci când juca rolul lui Ştefan cel Mare în biserică. Încăpăţânat într-un discurs mult prea riguros, care amintea de limba de lemn comunistă, apropierea de N. Ceauşescu nu-l avantaja. Suspect de acte de corupţie, Ţepeş nu reprezenta personajul său istoric favorit. Năstase a fost aşadar victimă sigură pentru produsul politic Traian Băsescu.
În 2004 T. Băsescu se recunoaşte egalul lui Năstase: „amândoi suntem foşti comunşiti”, mărturisea candidatul Alianţei D.A în dezbaterea de la TVR. Dar cu o diferenţă calitativă: Băsescu pretindea în faţa camerelor şi a electoratului că s-a schimbat în mentalităţi şi comportament, în vreme ce Năstase a rămas la fel de comunist în actul de guvernare şi în raportarea la instituţiile statului.
PDL-ul lui E. Boc, un partid care copiază PSD-ul lui A. Năsatase, se supune piramidal şi milităreşte ordinului liderului maxim de la Cotroceni. PSD-ul lui M. Geoană este organizatoric descentralizat şi poliarhic. Geoană este un lider slab în interiorul PSD, puterea sa e mai mult simbolică şi mai degrabă în raport cu organizaţiile politice concurente. Tipul de conducere a lui M. Geoană permite o dezvoltare autonomă de centru a structurilor locale. Asemeni şefului de trib al comunităţii indiene din America de Sud, invocat de Pierre Clastres în La Societe contre l’etat, Mircea Geoană este pentru PSD un lider fără putere politică coercitivă.
La fel ca şeful de trib al lui Clastres, aplanează certurile şi rezolvă conflictele fără să se folosească de o forţă pe care oricum nu o are. Geoană este un pacificator, nu caută conflictul ca T. Băsescu. Nu urmăreşte excluderea grupărilor concurente din PSD, ci moderează competitorii. Puterea sa este bazată pe consens şi nu pe constrângere. Este generos cu concurenţa oferind contracandidaţilor o conducere colectivă. Temele obişnuite ale cuvântărilor şi discursurilor sale sunt pacea, armonia, solidaritatea şi cinstea, recomandate membrilor.
Din aceste considerente şi competiţia pentru putere în PSD este liberă, iar reforma internă posibilă, în vreme ce în PDL modernizarea partidului (vezi ieşirile lui Cristian Preda şi Sever Voinescu) este atent controlată, mângâiată pe creştet, simulată.
Deloc întâmplător Geoană este sprijinit de filiale pentru un Congres PSD extraordinar cu scopul împiedicării aripii Năstase-Iliescu-Ponta şi a grupării Mitrea de a câştiga noi adepţi. Geoană nu este un pericol nici pentru democraţia din partid, nici pentru liderii locali PSD.