Antonio MomocÎntr-un articol publicat recent[1], inspirat de o ipoteză a sociologului Vladimir Pasti potrivit căreia filmul Filantropica (Media Pro Pictures, cu suportul CNC, Canal+ şiEurimages; scenariul şi regia semnate de Nae Caranfil) şi-a adus contribuţia la ideologia comună cu privire la cerşetorul român escroc, corupt şi bogat, am dezvoltat analiza seriei de clişee pe care insistă acest lung-metraj. Filantropica cultivă din abundenţă stereotipul bătrânilor inutili care sună în emisie la ProTV pentru a se plânge de pensiile mizere în fiecare seară la emisiunea de maximă audienţă, „Chestiunea zilei” cu Florin Călinescu. Filmul lui Caranfil se remarcă mai ales prin dezvoltarea ideologiei-stereotip susţinută de tema principală a intrigii, potrivit căreia bătrânii şi copiii mint şi se prefac atunci când cerşesc, în realitate fiind angajaţi profesionişti în structuri mafiote bine organizate.
Sociologului Vladimir Pasti îi aparţine această observaţie a întăririi prin pelicula Filantropica a reprezentărilor sociale nefaste pentru categoriile marginalizate[2]. Fructificând acestă sugestie, prin analiza discursului filmelor româneşti post-decembriste cu succes la box-office şi prezentate la televizor în prime-time (în unele cazuri prin mai mult de două difuzări), putem remarca faptul că de prejudecăţile regizorilor şi scenariştilor nu scapă nici muncitorul, nici minerul (Prea târziu… regizat Lucian Pintilie şi scris de Răzvan Popescu, 1996), nici medicul (Moartea domnului Lăzărescu, din 2005, un film de 150 minute, o producţie românească, regizată de Cristi Puiu) şi nici profesorul (Filantropica, Nae Caranfil, 2002) sau, mai simplu spus, toate acele categorii socio-profesionale bugetare, principalii beneficiari ai statului social.
Cerşetorul ipocrit şi bogat sau aurolacul de la metrou; şpaga inevitabilă aplicată medicului; poliţiştii proşti şi corupţi mereu la dispoziţia senatorilor sau baronilor locali; pacienţii neglijaţi în spitalele arhipline; profesorii care fac compromisuri vizavi de studenţii sau elevii violenţi ori de bani gata – toate aceste imagini-stereotip din filmele româneşti accidentează concepţia şi practica politicilor statului social.
Ţăranul român cu problemele de adaptare socială pe care le întâmpină în procesul de aderare/integrare europeană, copilul de ţăran şi piedicile din calea mobilităţii sociale ascensionale, navetistul, zilerul din piaţă, minerul disponibilizat sau muncitorul concediat sunt personaje sociale ignorate de filmele româneşti post-comuniste. Ruptura de realitatea socială românească sau, pur şi simplu, dezinteresul cineaştilor faţă de categoriile sociale care trec prin grave transformări se pot explica fie prin motive de marketing, fie prin libertatea de exprimare a artistului.
Generalizările pe care le fac filmele cu succes la box-office, difuzate apoi şi la televiziune la ore de maximă audienţă, sunt însă ilustrative si intaresc prejudecati: poliţistul român este personajul Garcea[3] , poliţistul americanilor este Robocop. În filmul Senatorul melcilor (Mircea Daneliuc, 1995) miliţienii ajunşi poliţişti sau şefii de post sunt la dispoziţia primarilor (baronilor) locali, dar sunt portretizaţi mai ales ca slugi ale politicienilor de la Bucureşti, în special ale senatorilor, noii baroni ai României.
Dacă în articolul invocat am făcut o trecere în revistă a imaginilor stereotip care lovesc direct în categoriile bugetare sau asistate, de data aceasta voi insista pe tratamentul clişeu aplicat personajelor de gen feminin în filmele de succes de după 1990. În filmul Occident (Cristian Mungiu, 2002) şi, câţiva ani mai devreme, în 1993 în Asfalt tango (scris şi regizat de Nae Caranfil) este proiectată imaginea clişeu a femeii tinere, româncă, frumoasă şi căsătorită cu bărbatul cinstit şi sărac. În locul muncii oneste şi a sărăciei, ea preferă să plece în Occident cu cetăţeanul străin, om de afaceri, sub promisiunea unei vieţi materiale mai bune, uşor învăluită într-un nimb care sugerează prostituţia. Oricâte eforturi ar face soţul să o reţină în ţară, atracţia faţă de promisiunea unei vieţi prospere în Occident este definitivă pentru femeia tânără româncă.
Mult mai vehement în acest sens este filmul Italiencele din 2004 (scenariul şi regia de Napoleon Helmis), un film despre căpşunari şi munca în străinătate. Filmul începe cu scena în care anunţă preselecţia pentru culegătorii de măsline în Grecia, căpşuni Spania şi portocale Italia. Eroinele, două fete simple de la ţară se lasă duse de nas la struguri în Italia, dar scenariul dezvăluie că în fosta Iugoslavie sunt vândute de călăuze şi obligate să se prostitueze în Kosovo, până în ziua când sunt eliberate de soldaţii americani. Deşi ţăranii nu ştiu ce au lucrat fetele în Spania sau în Italia ori unde or fi fost, la întoarcerea în sat sunt stigmatizate că au făcut trotuarul şi că au jucat în filme porno în Italia; în cele din urmă, tinerele se văd silite să recunoască nenorocirea prin care au trecut în drumul spre Italia.
În filmul Filantropica al lui Nae Caranfil identificăm trei categorii de femei:
1) Vârstnica – mamă şi pensionară, bună gospodină, obosită şi împăciuitoare. Ea este cea care negociază conflictele în casă între soţul ramolit şi băiatul-profesor mediocru şi scriitor ratat. Este femeia pusă în situaţia de a renunţa la carieră şi de a se dedica cu prioritate unei vieţi domestice, în slujba bărbatului. Se sugerează că este de datoria femeilor să administreze resursele familiei, să îndeplinească treburile casnice considerate “uşoare şi mărunte” (aprovizionarea, gătitul, spălatul, călcatul, curăţenia), să supravegheze şi să îngrijească copiii şi vârstnicii, toate acestea adăugându-se desigur la îndeplinirea sarcinilor profesionale la locul de muncă.
2) Femeia fotomodel – este cea care ne atrage atenţia: ca de obicei, este blondă, atrăgătoare, dansatoare, modernă, joacă în clipuri publicitare. Este femeia-capcană de care se îndrăgosteşte personajul principal (profesor mediocru şi scriitor ratat) şi pentru care va face o serie de sacrificii – de la cerşetoria de lux în restaurante de 4 şi 5 stele, până la căsnicia impusă de şefii mafioţi. De fapt, întreaga intrigă se învârte în jurul acestei femei blonde şi frumoase: ea este cauza fundamentală pentru care profesorul mediocru-scriitoraş ratat va juca teatru ieftin în bodegi, terase sau restaurante, prin care va înşela asistenţa, doar-doar cineva dintre chefliii plin de bani se va găsi să achite consumaţia. Este aceeaşi femeie care cu prima ocazie îi ia banii şi fuge, abandonându-l cu cinism pe eroul principal.
3) Femeia doar în aparenţă cumsecade – care îşi urmăreşte fără scrupule interesul, o artistă în şarlatanii şi şmecherii şi care îl iniţiază pe eroul principal în tainele trasului pe sfoară.
Conform datelor din anul 1999, în România femeile lucrează majoritar în următoarele servicii si sectoare ale economiei naţionale:
• sănătate şi asistenţă socială (78,8%);
• activităţi financiare, bancare şi de asigurări (71,3%);
• învăţământ (69,5%);
• hoteluri şi restaurante (66%);
• comerţ (55,4%);
• poştă şi telecomunicaţii (53,9%);
• agricultură (50,4%).
Întrucât de-a lungul anilor, procentele de mai sus au suferit modificări nesemnificative, se poate afirma că, tradiţional, în aceste domenii de activitate lucrează în majoritate femei. În filmul Moartea domnului Lăzărescu apare un personaj semnificativ feminin – o asistentă pe ambulanţă, căreia i se face milă de personajul principal (bătrânul pensionar muribund) şi care îl transportă fără succes dintr-un spital în altul. În rest, de la medici la asistente, îngrijitoare sau femei de serviciu, toate personajele feminine sunt reci şi indiferente la drama pacientului bolnav.
Deşi femeile sunt ocupate în realitate în activităţi financiare, bancare şi de asigurări ori în învăţământ, ele nu sunt interesante din această perspectivă pentru scenariştii şi regizorii filmelor de succes de după 1990. Femeile care muncesc cinstit şi competent în ţară şi sunt plătite mai prost decât bărbaţii pe acelaşi volum de muncă, femeile de carieră şi de succes, femeile care îşi depăşesc condiţia socială prin sacrificiul muncii în străinătate, ori victimele şomajului, ale joburilor precare şi ale angajării sub nivelul lor de competenţe nu fac obiectul filmelor româneşti cu succes la public.
După 1990, se amplifică în filmele româneşti de succes apelul la clişeele discriminatorii, fapt ce contribuie la perpetuarea în conştiinţa publică şi în reprezentările sociale a unor modele deformate ale femeilor şi bărbaţilor. Filmele româneşti sunt invadate de imagini care transmit şi consolidează anumite modele stereotip de feminitate: femeia ca obiect sexual, ca fiinţă frivolă, preocupată doar de aspectul său estetic, femeia ca fiinţă frumoasă, dar proastă (vezi blondele).
Deşi populaţia activă feminină constituie jumătate din totalul populaţiei active, imaginea femeilor ca profesioniste (sau ca oameni de succes obtinut prin capacitati competitive) nu este de găsit în modelele ce domină filmele româneşti, media audiovizuală în general şi chiar spaţiul public mediatic în ansamblu.
*Publicat in revista ProDiversitatea, An. 1., Nr. 1, septembrie 2007, revista editata de CNCD, articolul a fost scris inainte sa fie difuzat in Romania filmul lui 4,3,2. In pelicula lui Mungiu, femeia nu se inscrie in tiparele identificate mai sus si nici nu intruchipeaza femeia romanca de dupa 1990.
[1] Momoc, Antonio, (2006). Statul social reconstruit/deconstruit în filmele româneşti post-comuniste în Revista română de Comunicare „Jurnalism şi Comunicare”, an I, nr. 2-3/2006, Ed. Ars Docendi
[2]]Pasti, Vladimir. (2003). Sociologia Tranziţiei. SNSPA: Bucureşti., p. 116
[3]]Filmul Garcea şi oltenii (de Sam Irvin) s-a bucurat de cea mai largă audienţă la publicul român, plasându-se pe primul loc, în anul 2002, în ceea ce priveşte numărul de spectatori: 233.000, numai pe reţeaua de cinematografe aparţinând instituţiei naţionale, RADEF–Româniafilm. Filmul 4 luni, 3 saptamani, 2 zile de (Cristian Mungiu) la care am facut referire cu alt prilej , este posibil sa depaseasca la box-office succesul Garcea si oltenii.
Iulia
auzi Tony, tu faci lucrari pt examen sau scrii un blog? unde ai mai vzt tu blog cu note de subsol? blog inseamna sa te exprimi liber, necenzurat, fara constrangeri academice!
admin
Draga mea Iulia,
daca te uiti mai atent o sa vezi ca textul a fost publicat intr-o revista (nu oricare, ci a Consiliului National de Combatere a Discriminarii). Si nu am precizat bibliografia, tocmai pt ca presimteam observatii de acest tip.
Pe de alta parte, nu cred ca esti la curent cu campania celor de la ACM – “bloguri curate”. Ei cred ca e necesar sa precizezi sursa pentru orice postare care nu iti apartine 100% si care se inspira din alte posturi sau are alta surse. Blogurile vor fi monitorizate de ACM si cei care nu precizeaza sursa vor fi trecuti la “bloguri necurate”. Initial nu i-am dat dreptate prietenului Horea Badau. Acum, cand vad reactii ca a ta din ce in ce mai des, sunt si eu din ce in ce mai mult de partea colegului Badau. Exista aceasta opinie larg raspandita printre internauti, total neprofesionista, ca daca e blog, blogosfera, sau internet, putem fura linistiti, putem sa nu precizam sursa, putem sa incalcam bunul simt si legea dreptului de autor. Doar traim intr-o tara unde putem fura ca in codru si e stupid sa precizezi de unde ai furat cata vreme esti negustor cinstit daca nu esti prins.
Iulia,
Observatia ta este hilara. “Constrangeri academice” e o expresie imprumutata sau ar trebui mergi la oficiul de inventii sa o inregistrezi? Este constrans cine nu este in mediul si in largul sau. A preciza sursa nu e altceva decat o dovada a faptului ca scrii necenzurat, ca scrii liber, nu cenzurat de ingustimea mintii care fura pentru ca nu poate sa fructifice descoperirile altora. Pacat ca nu te-au invatat nimic la scoala: Stiinta sociala se remarca tocmai prin citarea surselor, pentru ca altfel e foarte lesne sa copiezi teorii si sa pretinzi ca sunt ale tale. Nu ai de unde sa stii asta si te inteleg.
Blog inseamna intr-adevar sa te exprmi liber, dar sa ai bunul simt sa recunosti ca preiei o idee atunci cand o preiei si daca ai putina carte sa indici si pagina. Nu iti pot cere tie sa faci asta. Eu insa nu imi permit sa ma intalnesc cu Vladimir Pasti si sa ii spun sa ma citeasca pe blog ca acolo pot sa folosesc ideile lui pretinzand ca sunt ale mele. Si crede-ma ca ma intalnesc cu el nu doar in blogosfera.
In incheiere, ca sa vezi ca nu sunt suparat de cele scrise de tine: notele alea de subsol sunt acolo pentru a te ajuta pe tine sa citesti intr-o anumita nota textul, deci nu te speria de ele. Acorda-le mai mult credit!
Rrarresh
Mie mi-a placut Filantropica foarte mult. Poate cel mai bun film romanesc ever. Iulia dezvolta ideea caii ferate in raport cu blogurile, pare-se. Conceput caii ferate, elaborat de mine: o sina este reprezentata de bloguri, iar cealalta de Iulia. Precum sinele de tren, cele 2 chestii nu se intalnesc..sau..gresesc..?!..Se intalnesc la infinit ! 🙂
admin
Rares,
suntem de acord. Si mie mi se pare Filantropica mai bun chiar decat 4,3,2. La capitolul sonorizare 4,3,2 (premiat la Cannes) sta totusi prost. Filantropica e super tare ca imagine, joc al actorilor, intriga si regie. Nae Caranfil e la fel de uimitor si in „E pericoloso sporgersi”.
Asta nu inseamna ca filmul lui caranfil nu cultiva seria de clisee amintite.
PS: nu te-am vazut azi la „Serile FJSC”… A fost o editie misto, s-a discutat despre caltabosii si palinca lui Remes. O sa scriu pe blog!