Antonio Momoc„Ceaușescu era un om bun și oamenii răi l-au omorît de Crăciun.” Lucram la volumul Activiștii mărunți. Istorii de viață cînd am auzit această frază uluitoare la TVR din gura unui copil de 11-12 ani. Era în iarna anului 2005 și Televiziunea Română difuza documentarul „1989. Sînge și catifea” realizat de Cornel Mihalache. Noutatea acestui film documentar era aceea că revoluția din 1989 era descrisă nu doar prin mărturiile acelorași personaje politice implicate și responsabile de acele evenimente, ci și prin ochii copiilor născuți după ’89. Copii aflați în clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a din 60 de școli din Muntenia, Oltenia, Banat și Ardeal au răspuns la întrebările jurnalistice „Cine a fost Ceaușescu?” și „Ce s-a întîmplat în 1989?” Poveștile copiilor erau prelucrări ale istorisirilor bunicilor lor sau ale educatorilor. Regizorul Cornel Mihalache aducea cu acel prilej la microfonul TVR oamenii simpli și prezenta istoria așa cum este ea înțeleasă de copii și amintită de bunici, adică istoria „la firul ierbii”. Ca miză, demersul era asemănător cu ceea ce antropologul Zoltan Rostas propunea de câțiva ani istoricilor români ca nouă perspectivă de cercetare a istoriei recente: introducerea metodei istoriei orale.
Opinia profesorului Rostas este că istoria comunismului păcătuiește prin abordarea exclusivă a puterii de stat și a sistemului represiv, prin concentrarea exagerată asupra personalităților politice în defavoarea micilor actori și a societății în general. „Fără cunoașterea eșaloanelor inferioare, a celor de la <>, fără cercetarea modului de recrutare a cadrelor nu se poate înțelege funcționarea sistemului. Fără devotamentul activiștilor mărunți regimul comunist nu ar fi dăinuit decenii întregi. Povestirile părinților și bunicilor sunt autojustificative, iar informațiile obținute în liceu și din mass-media sunt de cele mai multe ori contradictorii și neserioase.” (Rostas, 2007)
L-am invitat în noiembrie 2005 pe Cornel Mihalache la facultate să stea de vorbă și cu studenții mei despre revoluție și comunism. În 2004-2005 studenții de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC, UB) au primit ca temă de seminar să identifice fiecare din ei un bătrîn în vîrstă de 70-80 de ani, fost membru al Partidului Comunist Român, și să îi ia un interviu de istorie de viață. Împreună cu profesorul Rostas le-am cerut studenților să găsească mici activiști ai partidului comunist și să-i invite să-și povestească viața. Istoriile de viață au fost incluse apoi în volumul Activiștii mărunți apărut la editura Curtea veche în 2007.
Poveștile acestor bătrâni activiști din anii ’50-’60 au scos la lumină convingerea lor că regimul comunist a fost, fără discuții, unul mult mai bun decât cel instituit după 1989: „Toată lumea avea servici’. Avea un loc de muncă asigurat. Oamenii erau mulțumiți în general. Gândiți-vă dumneavoastră, tot ceea ce vedeți dumneavoastră acum construit, cât este… sunt blocuri neterminate nici acum, rămase după timpul lui Ceaușescu. Ei, gândiți-vă să te duci să-ți dea apartament… Acum îți dă cineva ceva? Ți-asigură cineva locuința? Atunci o aveai. Te lua de pe stradă și te ducea în servici.”
Tabloul poate părea familar pentru că nu o dată am auzit această descriere (despre serviciul și casa de la stat) de la cei mai în vârstă nostalgici ai regimului Ceaușescu, membri sau nemembri de partid. Oamenii tineri, copii și adolescenți, și-au însușit acest tablou cu fidelitate și în contextul lipsei locurilor de muncă sau a spațiului locativ, mulți dintre ei, chiar dacă nu regretă fostul regim așa cum o fac cei mai în vîrstă, se simt și mai confuzi cu privire la „cât de rău sau cât e bine era înainte”. Un copil de școală generală povestea cu convingere în documentarul lui Mihalache că „Ceaușescu te lua de pe drum dacă nu aveai de lucru și te băga în serviciu. Păi în ziua de astăzi, acuma ei găsesc motive ca să te arunce de la lucru afară. Atunci era foarte bine. Te duceai, stăteai la coadă, luai lapte, luai carne, dar acum nu mai sunt așa cum era atunci. Atunci era foarte bine. Era și bine, era și rau, dar acuma, fiindca el a picat este foarte rău.” Un alt elev de 11-12 ani, în același documentar: „Eu cred că Ceaușescu a fost îndepărtat de la conducere pentru că oamenii munceau toată ziua, dădeau alimente la stat, iar noaptea cînd veneau acasă, Ceaușescu le oprea lumina că zicea să se culce, să se odihnească”.
Am reluat zilele trecute experimentul lui Cornel Mihalache la facultate, la un seminar de Politolgie cu studenții mei de anul 1. Le-am cerut tinerilor născuți după 1992-1993 acordul să îi înregistrez pe reportofon, dar am promis că voi păstra secret numele lor. I-am întrebat ce știu ei despre comunism, de la părinți sau de la bunici, de la învățători, din manualele școlare sau din mass-media. Înainte de a le explica prin prisma autorilor de științe politice ce este comunismul, am purtat cu ei un dialog despre ce știu și ce cred ei despre regimul Ceaușescu.
Surpinzător, răspunsurile din 2013 nu au fost fundamental diferite de cele oferite de copii intervievați în documentarul „Sânge și catifea” în 2005: „În comunism oamenii nu aveau niciun stres. Nu cunoșteau libertatea și nici nu simțeau nevoia să fie liberi. Oamenii aveau serviciu, nu trăiau cu grija zilei de mâine, erau conduși ca niște oi, aveau multe restricții. Dacă nu ar fi avut atât de multe restricții nu ar fi avut o problemă cu comunismul. Singurul stres era cu Serviciul Român de Informații, cu Securitatea. Oriunde mă duc oamenii spun ce bine era pe vremea lui Ceaușescu, aveam serviciu, aveam de toate.” O studentă știe de la un fost învățător de școala generală că „oamenii aveau un loc de muncă și nu ajungeau în halul în care pot ajunge astăzi pe străzi, să cerșească.” Oamenii „aveau o casă și un serviciu”, dar nimeni nu le spune tinerilor cum era plătită munca în economia de comandă (în fabrici și uzine sau la cooperativă) și cum se trăia în anii ’80 în apartamentele oferite de statul comnist. Altă studentă completează că știe de la televizor că „oamenii au ieșit în stradă în 1989 nu atât din cauza situației lor economice, ci pentru că au fost manipulați de către cei care au dat lovitura de stat.”
„Oamenii aveau bani, dar nu aveau ce să cumpere cu ei” este o sintagmă preluată de tineri și care definește perioada dură a anilor ’80. Dar cam atât. Cozile la pâine, cartela, raționalizarea alimentelor, rafturile goale din Aprozare sau din magazinele Alimentara nu sunt imagini frecvente cu care să fie asociat comunismul de către studenții mei. Poate și pentru că despre neajunsurile materiale din comunism se vorbește mai puțin astăzi în contextul neajunsurilor din capitalism. Mai degrabă liniștea și siguranța publică, serviciul și casa de la stat sunt imaginile stereotip care le vin în minte aunci când discută regimul Ceaușescu.
Studenții mei cred că „comunismul era o ideea bună, dar a fost aplicată greșit”. În ce constă această idee bună le este greu să explice, iar părerile sunt contradictorii. Unii cred că ideea ca oamenii să fie egali economic, că „nu trebuie să existe diferențe economice” ar putea fi acea idee bună, dar sunt repede descurajați de ceilalți colegi care argumentează că nu toți oamenii merită să fie răsplătiți în mod egal dacă muncesc și depun efort inegal. Ei știu de la bunicii lor că „regimul comunist a fost favorabil oamenilor care nu aveau bani, de exemplu țăranii care nu aveau decât locul de casă și nimic altceva. Dacă erai deștept și doreai să-ți continui studiile puteai să o faci chiar dacă nu aveai bani. Apoi erai repartizat într-un anumit domeniu după facultate.”
Alți studenți cred că ideea ca oamenii să fie egali din punctul de vedere al șanselor este ideea bună din comunism, dar pe care comuniștii nu au aplicat-o corect. Aceeași promisiune o au de reproșat astăzi democrației: „nici după revoluție oamenii nu au șanse egale”, nici astăzi nu au toți tinerii aceleași șanse, ci reușita lor depinde de mediul din care provin, de statutul social al părinților, de etnia lor și prin urmare ideea că acum ar fi mai bine decât în comunism nu este foarte convingătoare. Nici politicienii din regimul democratic nu sunt percepuți foarte diferit de politicienii comuniști.
La scurt timp după 1990 s-a spus că cu cât ne vom depărta de decembrie 1989, adevărul despre comunism și adevărul despre revoluție vor ieși la lumină. Imaginea elevilor și studenților despre comunism, arată contrariul. Pe fondul creșterii nemulțumirilor populare și a crizei financiare, confuzia se adâncește, amestecul de adevăruri cu minciună fac să fie la fel de neclar pentru tânăra generație dacă regimul comunist a fost mai bun sau mai rău decât cel actual. Adolescenții știu prea puțin despre închisorile comuniste, despre experimentul Pitești, despre lagărele de muncă precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, despre suferințele și privațiunile anilor ’80. Tinerilor nu le este deloc clar dacă și cât de rău a fost regimul național comunist al lui Nicolae Ceaușescu, cât de criminal sau cât de opresiv.
Citiți articolul integral în Dilema Veche, Anul X, nr. 482, 9-15 mai 2013, numărul cu tema Comunismul pe înțelesul celor tineri.