Leonardo Morlino, profesorul italian de ştiinţe politice tradus în peste 30 de ţări, crede că Italia este astăzi într-o situaţia economică dificilă pentru că italienii au trăit permanent în ultimii 20-30 de ani mai bine decât şi-au permis. Într-o discuţie pe care am avut-o ieri la Universitatea LUISS din Roma, la School of Government, prof. de ştiinţe politice specializat în studiul comparativ al democraţiilor şi al ţărilor în tranziţie, argumenta că spre deosebire de clasa de mijloc a altor state occidentale (a celor nordice sau faţă de clasa de mijloc a Marii Britanii), clasa de mijloc din Italia s-a bucurat de un trai peste eficienţa şi productivitatea muncii.
Populismul apare, în opinia profesorului, ca o promisiune mincinoasă a unor politicieni inconştienţi spre un public aflat în cautare de scurtături (shortcuts) spre o viaţă mai prosperă. Nimănui nu-i place să audă că trebuie să muncească pentru a reuşi social-economic, aşa că populiştii fac promisiuni pe placul electoratului (măriri de salarii, împrumuturi mai rapide sau reduceri de taxe).
În vreme ce societatea italiană s-a bucurat din plin de consumerism, societatea românească nu a profitat niciodată de avantajele materiale ale welfare-statului. Prof. Morlino argumentează că românii au făcut revoluţia din 1989 pentru o viaţă mai bună, pentru o societate a bunăstării. Dar, dificulăţile tranziţiei de la economia de comandă la cea de piaţă şi apoi criza financiară internaţională au blocat instaurarea şi funcţionarea în România a unui stat social după 1989. Mulţi români astăzi, politicieni sau economişti neoliberali, acuză că politicile sociale prea generoase ar fi condus la apariţia crizei. De fapt, România nu a fost niciodată stat social în practică după 1990, cheltuieleile pentru serviciile de sănătate şi de educaţie nu au fost niciodată uriaşe. Nu au fost nici măcar satisfăcătoare. Dar în loc să dea vina pe sistemul capitalist bancar sau pe corupţia generalizată din sistemul naţional de sănătate sau de educaţie, mulţi români ultraliberali găsesc un ţap ispăşitor în statul bunăstării sociale (pe care românii nu l-au avut niciodată).
Morlino subliniază că ceea ce este comun celor două state, României şi Italiei, este corupţia şi evaziunea fiscală. Nici românilor, nici italienilor nu le place să plătească taxele şi impozitele. Populiştii care fac afaceri cu statul sunt primii care fac promisiuni că vor mări salariile când vor ajunge la putere.
Aşa ia naştere democradura, un regim politic în care politicienii la comanda sau sub influenţa băncilor, corporaţiilor, companiilor multinaţionale, anulează din drepturile sociale şi reduc din drepturile civile ale cetăţenilor. România lui Traian Băsescu merge în această direcţie.