Antonio MomocAcest post se putea numi şi Confuzii teoretice şi practice în spaţiul public şi în presă, cum acest blog se putea numi un Blog cu diacritice.
Nu se numesc astfel pentru că ar suna prea pretenţios, prea academic, prea elitist şi asta deranjează de regulă publicul post-modern care urăşte orice încercare de a aborda ştiinţific lumea, etichetându-i pe acei care au acestă îndrăzneală drept snobi. Cei care reacţionează astfel nu o fac din răutate sau invidie, ci de cele mai multe ori din lipsă de educaţie sau de carte ori dintr-o educaţie pe care s-o numim elegant post-modernă.
De ce politicieni şi politologi? Pentru că se operează cu aceste confuzii în spaţiul public. Sunt oameni din societatea civilă şi din societatea politică care folosesc cu lejeritatea cei doi termeni ca fiind sinonimi.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când vorbim despre cultură politică. Nu de puţine ori am auzit în dezbateri publice ori am citit în ziare cum “x sau y nu au cultură politică pentru că nu cunosc un concept sau altul, pentru că nu îşi cunosc drepturile constituţionale, pentru că nu au informaţii despre viaţa politică etc”. Confuzia vine probabil din punerea semnului egalităţii între cultură generală (ca sumă de cunoştinţe) şi cultura politică.
Conceptul de cultură politică în ştiinţele politice nu reduce abordarea culturii la aspectul cognitiv al cantităţii de informaţii despre politic şi politică. Cultura politică (vezi Almond şi Verba, Cultura civică – este un blog în care adminul îşi permite să dea şi referinţe bibliografice pentru care nu trebuie iertat) face referire în sociologie şi în ştiinţa politică şi la aspectele atitudinale sau la cele evaluative despre politică.
De exemplu, dacă cineva confundă termenul de politolog cu cel de politician simţul comun te determină să spui că omul nu are cultură politică. Ba are. Chiar dacă în aspectul cognitiv are de suferit, omul are atitudini, sentimente, face evaluări despre guvern, autorităţi, preşedinte, societate, presă deci are cultură politică. Cum nu putem afirma despre cineva care trăieşte în societatea că nu are cultură (deşi poate că este incult), nu există individ care să nu aibă cultură politică (toţi avem atitudini, sentimente, facem evaluări despre regimul politic şi reprezentanţii regimului)
Nici politic şi politică (iată denumirea blogului) nu sunt sinonime cum par la prima vedere. Primul (politic) se referă la cadrul instituţional în care concurează diferite politici, la cadrul constituţional mai larg, în vreme ce politică ţine de lupta pentru putere.
Şi pentru că am vorbit de lupta pentru putere, revin asupra confuziei invocate de la care am pornit: Politicienii nu sunt politologi, deşi cineva ar putea fi politolog şi ar putea intra la un moment dat în politică. Dacă cineva intră în politică (se înscrie în lupta pentru putere candidând la o funcţie publică) de pe poziţiile de politolog, el se discreditează ca politolog, ca să nu spun că îşi pierde autoritatea de om de ştiinţă care abordează politicul ştiinţific.
Politicianul nu este de obicei specialist în ştiinţa politică. Politologul este. Politicianul este validat de popor, este ales sau nu, este legimat popular. Politologul este legitimat de lumea oamenilor de ştiinţă politică.
Politologul este recunoscut ca atare de lumea ştiinţifică, nu este legitimat de publicul căruia i se adresează. Un individ din societate poate să spună că X nu este politolog, dar îşi exprimă doar o părere, aşa cum eu pot să spun că Chaplin nu este un mare regizor, Michelangelo nu este un mare pictor, sau Dostoievschi nu este un mare scriitor. Ba aş putea spune (in ciuda evidenţelor) că Chaplin nu este regizor deloc, Michelangelo nu este pictor, nici Dostoievschi scriitor şi că doar ei pretind asta. Vor fi unii din public care se vor revolta, dar părerea mea nu va atinge cu nimic autoritatea numelor invocate. Am dreptul la o părere ca om liber, da ea nu va fi luată de nimeni din lumea ştiinţifică în seamă ori în serios.
Autoritatea epistemică nu poate fi recunoscută decât de cei care au autoritate în respectivul domeniu. În ştiinţa politică au autoritatea epistemică politologii. În artă – criticii de artă, în literatură – criticii literari, în sociologie – sociologii, în matematică – matematicienii, în chimie – chimiştii etc. Fiecare din noi îşi poate da cu părerea despre politică, societate, artă. Unii o fac profesionist pentru că au autoritate epistemică, iar noi ca nespecialişti nu avem cum să le contestăm autoritatea, desi putem sa nu fi de acord cu analizele lor.
În politică, este dreptul fiecăruia să îşi dea cu părerea. Aici sunt cei mai mulţi comentatori. Fiecare cetăţean este liber să îşi dea cu părerea, să comenteze despre sistemul de guvernare, despre activitatea Ministrului de externe, despre sistemele electorale, despre suspendarea Preşedintelui. Dar în legătură cu mecanismele constituţionale au autoritate specialiştii în drept constituţional, cum în materie de analiză a luptei pentru putere au autoritatea specialiştii în ştiinţă politică.
Autoritatea omului de ştiinţă poate fi pusă sub semnul întrebării de oricine. Dar ea este invalidată sau legitimata exclusiv de oamenii de ştiinţă din acel domeniu de activitate. Doar comunitatea oamenilor de ştiinţă din domeniul respectiv se face de vină dacă în interiorul ei apar impostori.
E adevărat şi faptul că unii politologi abandonează ştiinţa politică şi fac jocurile politicienilor: ale Preşedintelui, ale Primului ministru sau ale unor şefi de partide. Aceşti politologi se autodescalifică intrând în zona de acţiune a unui partid sau altul devenind mai mult ideologi ai partidului respectiv (sau consilieri) şi mai puţin oameni de ştiinţă.
Această imagine o au pe nedrept majoritatea politologilor şi în România. Asta pentru că politica fiind legată de resurse e percepută drept corupătoare. În consecinţă, oricine s-ar declara politolog, in opinia publică e perceput ca un individ interesat care face politică, chiar daca face ştiinţă politică.
Cei mai mari critici ai ştiinţei politice şi ai politologilor sunt culmea! practicienii politicii, politicienii. Politicianul este cel care neagă capacitatea ştiinţei politice de a oferi expertiză utilă. Politicienii apreciază că ştiinţa politică realizează doar cercetări irelevante, tocmai din teamă legitimităţii ştiinţifice a politologilor de a le contesta capacitatea guvernării.
Cei mai multi jurnaliştii contestă şi ei capacitatea ştiinţei politice de a oferi analize sistematice. Comentariile jurnaliştilor se bazează pe bun-simţ şi pe observaţia comună şi au influenţă asupra opiniei publice. Jurnaliştii ca şi politicienii perpetuează confuzia între analişti politici (politologi) şi comentatori politici, uitând că analistul/politologul se bazează în demersul său pe studii sociologice şi pe instrumente ştiinţifice de analiză a socialului – ca instrumente de explicare a fenomenului politic. Mulţi jurnalişti se pretind (când fac jurnalism politic) drept comentatori politici sau cei mai „curajoşi” dintre ei, chiar analişti politici.
Dacă aş asista la un curs de fizică cuantică (mărturisesc că nu aş înţelege mare lucru nefiind specialist), aş putea spune la finalul cursului că nu mi-a plăcut de faţa fizicianului, că nu îmi place tonul cum vorbeşte ori că a fost pus pe pile să vorbească despre fizică cuantică. Sunt liber să spun asta, câtă vreme nu îl insult sau calomniez. Dar dacă aş spune că specialistul în fizică cuantică este nul ca fizician, cine m-ar băga în seamă? Nu aş face decât să mă acopăr de ridicol, exprimând de fapt o frustrare.
Adrenalina
Apropo de societatea civila si de legitimitatea comentatorilor politici: ce se intampla atunci cand un comentator politic fara prea mare autoritate epistemica (nici recunoscuta de altii, nici reala – adica nu prea citit) se considera indreptatit sa formeze o structura/asociatie care de fapt nu foloseste nimanui, nu poate schimba nimic (tocmai din cauza calitatilor indoielnice ale fondatorului), ba chiar e folosita ca paravan de a arunca cu noroi in alti politologi, jurnalisti sau politicieni?
Care sunt limitele societatii civile? Cum pot fi eliminate elementele care reusesc sa-si creeze un public, dar ii transmit opinii si informatii subiective, trecute prin preferintele si afinitatile proprii?
admin
Adrenalina,
sunt autori/comentatori care sustin si incearca sa ne convinga ca mafia, bandele de raufacatori si criminali, organizatiile criminale, gastile de cartier fac parte din societatea civila.
Sunt si mai multi cei care se pretind parte a societatii civile (doar pentru ca conduc o asociatie)cand de fapt servesc interese particulare/personale sau politice.
Societatea civila urmareste scopuri care sa serveasca interesului general, chiar si atunci cand apara interese particulare sau drepturi ale membrilor unor grupuri ori comunitati. Asta nu se intelege la noi. Aparand acele interese (civile, de exprimare, de mediu, etc), ei apara pe orice cetatean care la un moment dat se poate afla in situatia de a-i fi incalcate respectivele drepturi.
Sunt multi indivizi care se pretind reprezentantii societatii civile doar pentru ca conduc un ong, au o fundatie sau o asociatie. Depinde si ce faci cu aceasta forma de asociere. Daca o folosesti doar in interes personal, sa castigi bani sau faima, atunci nu reprezinti societatea civila ci pe tine insuti.
Unii se folosesc de fundatii pentru capital politic (vezi Gigi Becali), altii pentru capital simbolic, si de ce nu, multi pentru capital financiar. Asa ca arunca cu noroi la comanda.
Din pacate adevarul e ca asociatiile si ong-urile din Romania nu au prea multa influenta in societate, nu pot schimba lumea, nu le cunoaste nimeni activitatea. Sunt vreo 20 de mii de ong-uri in Romania. Dar cunoscute de opinia publica si cu real succes sunt 3-4 (ProDemocratia, Centras, Soros, Asociatia Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă).
In incheiere, pentru ca vorbeai de calitatile indoielnice ale fondatorului, in organizatii (politice, religioase, civile) regula pentru a vorbi despre acele organizatii ca functionale este ca ele sa supravietuiasca liderilor fondatori si sa nu depinda doar de acel lider. Nu sunt doar oameni-partide, ci si oameni-ong-uri in Romania. Nu are cum sa nu iti fie mila.
shark
Permiteti sa va contrazic…pentru a exista juridic un partid politic in Romania trebuie sa aiba inscrisi vreo 25 de mii de mebri. Iar pentru asociatii si fundatii e nevoie de trei oameni. Deci nu avem partide de un om sau asociatii de un om. Ar fi culmea prostiei sa existe o asociatie cu un singur membru sau doar cu liderul-membru fondator. Prin definitie, o ascoiere presupune cel putin persoane. Numai ca nu permite legea 2 membri pe fundatie intrucat ar aprea situatia de 1 contra 1 si cum s-ar lua deciziile?!
Respect!
shark
*asociere (scuze!)
admin
Shark,
din punct de vedere juridic lucrurile stau exact cum ai spus. Prin Legea partidelor 14/2003 in Romania ai nevoie de 25 de mii de oameni pentru a avea partid politic inscris la Tribunalul Bucuresti. Eu vorbeam din punct de veder sociologic: LaPalombara si Weiner vorbesc despre acest criteriu – pentru ca organizatia (politica in cazul de fata) sa existe si sa functioneze trebuie sa supravietuiasca liderului fondator. (cei 25 de mii de membri pot fi de forma, cum si cei cativa membri in asociatie pot fi de forma)
Din nefericire multe partide si multe asociatii se bazeaza pe un singur om in asa-zisa societatea civila si politica de la noi. Explicatiile sunt multiple, dar cred ca de multe ori e si vina liderului care intelege sa comcetreze toata puterea si toate responsabilitatile in mainile sale pentru ca nu are incredere in oamenii cu care se asociaza.