Antonio MomocDespre filmul “După dealuri” al lui Cristian Mungiu nu se dezbate în societatea românească atât de mult pe cât ar fi meritat. Nu prestația actorilor sau calitatea regizorală ar trebui discutate pentru că aici critica s-a exprimat deja, iar premiile de la Cannes au mărturisit suficient. Nu-mi propun să comentez filmul din acest punct de vedere, mai ales că nu am niciun fel de expertiză în acest sens. Dar, ca simplu spectator și ca om care trăiește în societatea unde s-a produs evenimentul care a inspirat filmul, simt că ar trebui ca implicațiile și mesajul acestui film să fie supuse atenției și îndelung discutate.
E foarte important însă înainte de orice evaluare să vizionăm filmul. De fapt, orice discuție care pornește de la modul cum a fost relatată în presă povestea preotului Mânăstirii „Sfânta Treime”- Tanacu, de lângă Vaslui, care a „exorcizat” o tânără, nu are legătură cu dezbaterea pe care o încurajez eu și pe care cred că o sugerează și regizorul.
Inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, pelicula lui Mungiu descrie două lumi, două sisteme sociale care se intersectează, se influențează reciproc, care seamănă și diferă major: lumea monahală și lumea așa cum o știm noi, laicii. Lumea monahală asumă un sistem închis, auster, ierarhic, bine organizat, cu reguli care nu se discută, unde norma și cuvântul Scripturei se amestecă cu superstiția. Lumea de afară pune în permanență sub semnul întrebării regulile sociale și legile statului, le încalcă, le ignoră sau le fentează și de aceea, pare mult mai haotică, mai anomică, mai dezorganizată. Dar și în această lume laică funcționează organizații bazate pe disciplină, ordine și pe respectarea strictă a regulilor: de exemplu, spitalul și poliția.
Dar spitalul și poliția (medicii, polițiștii și asistenții sociali) nu intervin în ajutorul cetățeanului deoarece chiar aceste instituții sunt slabe, neputincioase, subfinanțate. La spital poți rămâne doar dacă îți plătești patul și medicamentele: semnificativ sunt cei 500 de euro plătiți pentru medicamente de către eroina ajunsă la spital.
Lumea laică, societatea românească actuală, este indiferentă la soarta individului. Biserica și mănăstirea nu. Cred că dincolo de referirile subtile la absența separației dintre biserică și stat, filmul lui Mungiu vorbește și despre absența statului sau despre slăbiciunile instituțiilor publice. În condițiile în care oamenii simpli sau săracii nu mai pot fi îngrijiți de către statul liberal, nu mai pot fi ocrotiți prin politici de asistență socială este rolul organizațiilor private să intervină. O asemenea organizație privată este biserica. În film, vedem că preotul și măicuțele au rezerve în a acorda acest ajutor doar în momentul în care tânăra începe să se comporte necuviincios. Altfel, preotul și măicuțele se îngrijesc de orfanii de la cămin, de văduve sau de femeile divorțate, de copii orfani care ajunși la majorat sunt dați afară din azil și rămân pe drumuri. Societatea românească actuală, în goana după profitul promis de capitalismul ultraliberal, nu le poate oferi locuri de muncă sau șanse la o viață mai bună tinerilor needucați (proveniți din casele de copii) și atunci tinerii își caută un rost în Occident. (De altfel, Mungiu a regizat pe tema emigrației filmul Occident, în 2002).
Filmul este și o poveste de dragoste: Alina (interpretată de Cristina Flutur ) o iubește pe prietena ei din copilărie, Voichiţa (Cosmina Stratan). Dar, Voichiţa îl iubește mai mult pe D-zeu și a ales să se lepede de cele lumești. Iubirea de D-zeu, liberul arbitru și renunțarea la viața păcătoasă par un fel de nebunie pentru cineva din lumea laică. Din acest motiv pentru Alina, tânăra care vrea să emigreze în Germania, a alege mănăstirea sau a urma zilnic ritualul muncă și rugăciune, sunt gesturi de nebunie. Dar și pentru Voichiţa, tânăra măicuță care l-a ales pe D-zeu, a alerga după cele lumești și trecătoare pare tot un act de nebunie.
Sistemul în care se produce conflictul nu este însă lumea laică, ci lumea monahală. Din acest motiv, măicuțele, cu cele mai bune intenții doresc să o aducă pe calea lui D-zeu pe tânăra care pare, din perspectiva lor, a nu fi în toate mințile. Laicii o abandonaseră pe Alina: azilul, părinții adoptivi. Doctorii și asistentele de la spital îi recomandaseră pacientei să-și caute liniștea la mănăstire.
Adrenalina
in romania, numai orfan sau bolnav sa nu fii…