Antonio MomocPe cuvantul meu, gandesc la fel cu Andrei Plesu! E incredibil si pentru mine cat de intelept am devenit, la nici 30 de ani… Multumirile le adresez clasei politice, vedetelor (porno) de televiziune, smecherilor din mediu de afaceri si de la justitie, vamesilor si politistilor, participantilor la trafic, vanzatoarelor dar si clientilor de la Mall, elevilor si studentilor ascultatori de muzica la telefonul mobil si vecinilor de bloc amatori de gratar in garaj:
„Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decît în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sînt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întîrzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întîlni numeroase prilejuri de indispoziţie. La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din cînd în cînd“-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sînt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decît caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră.
Străzile vor rămîne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii – profesionişti sau amatori – vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zîmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile“, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi cîinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gîndi strict la găştile de partid şi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proastă creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.
Cum vedeţi, sînt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sînt apocaliptic. Totul a început cînd, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întîi că e mai cald decît în restul Europei, mai cald decît la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urcă de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gîfîind, cu mireasma patriei în nări. Sînt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis.”
Pentru cititorii care au impresia ca mie imi apartine acest text, declar urmatoarele: Articolul Pesimism a fost extras din revista Dilema Veche, Anul IV, nr.186 – 30 august 2007.
Gabriela
Octavian PALER – Care Românie? (tot Dilema Veche, nr.136 – cu un an inaintea lui Plesu)
,,Întrebarea dvs. („Ce vă place şi ce nu vă place la România?“) mă aruncă în faţa altor întrebări. De care „Românie“ e vorba? De România lui Gigi Becali? De România lui Băsescu, Geoană sau C.V. Tudor? De România pe care o văd la televizor? De România pe care o văd pe stradă? De România leşinată acum de plăcerea bîrfelor cu „dosare“? De România care discută la TVR listele cu „mari români“? De România jună care n-are timp să vadă cum se clatină frunzele în copaci sau cum se umple seara de metafizică, deoarece e ocupată să vorbească la telefonul mobil şi cînd urcă în tramvai, şi cînd coboară din tramvai, şi cînd traversează strada? De România în care prosperă mîrlănia? De România care a descoperit în lehamite o nouă formă de a îndura, liniştită, istoria? De România care urăşte bătrînii? De România care oscilează între înjurătură şi slugărnicie? De România trenurilor sordide? De România înnebunită acum de manele? De România care a reuşit în şaisprezece ani să-şi organizeze nişte dezamăgiri găunoase în care şi democraţia, şi libertatea arată urît? De România capabilă – se pare – să pună un grătar cu mititei pe orice golgotă? De România în care patriotismul este ori lătrător, ori inexistent? De România în care nici dramele nu sînt luate în serios? De România care, probabil, şi în iad ar fi „optimistă“?
Dacă aceasta e România, ei bine, declar categoric sub jurămînt: nu-mi place!”
Si nu putem avea naivitatea de a crede ca, de vina pentru perpetua involutie si alarmantul pesimism, este numai faptul ca un an nu e de ajuns pentru ca lucrurile sa se schimbe. Si, pana la urma, chiar involuam? Pentru ca asta ar insemna ca am fost candva evoluati.
admin
Si pe mine ma dezgusta badarania. Si la televizor si la soferii din trafic si la functionarii institutiilor publice.
Pe undeva insa privesc cu simpatie si gasesc si un pic de frumusete in felul nostru marunt de a fi. Mi se par amuzanti romanii care cred ca suntem centrul universului sau buricul pamantului… sau care cred despre ei chestia asta!