Antonio MomocBarack Obama sau Vaclav Havel sunt printre cei mai reprezentativi șefi de stat care s-au remarcat și în domeniul literar. Doina Joicaliuc de la Radio România Cultural m-a întrebat în emsiunea Revista Literară Radio (difuzată pe 3 februarie 2019 de la ora 12, aici link spre emisiunea înregistrată) în ce măsură este scrisul în cazul acestor politicieni tot un act politic, cum se explică succesul acestor volume, dacă nu cumva sunt mai degrabă cărțile pe care le semnează parte dintr-o strategie de Relații publice?
Provocarea Doinei Joicaliuc m-a făcut să realizez că acești influenceri, deși publică și promovează cartea ca pe un instrument electoral într-un abil joc de imagine, în cazul particular al celor doi oameni politici invocați la început vorbim totuși mai degrabă despre expunerea valorilor lor politice și morale, de viziunea lor despre lume, despre schimbările pe care le-au promovat sau le-au gandit. Și toate astea pentru că discursurile lor, cărților lor și acțiunile lor politice au coincis. De aceea îi suspectăm mai puțin de demagogie, și îi apreciem mai mult pentru naivitatea, entuziasmul și convingerile lor.
Cartea lui Obama, “Indrazneala de a visa, ganduri despre salvarea visului american” (The Audacity of Hope: Thoughts on Reclaiming the American Dream) lasanta initial in 2006 pe vremea când era senator si relasanta in 2008 in campania prezidențială poate fi citită ca o poveste de viață autentică, dar și ca ghid de campanie electorală. Cu atât mai mult cartea „Schimbarea in care putem crede: Planul lui Obama pt a reinnoi promisiunea americană” (Change we Can Believe in: Barack Obama s Plan to Renew America s Promise). Frumoase literar, dar și pline de detalii despre viața și valorile liderului american, sunt cărțile „Visuri de la tatal meu: O poveste despre rasa si mostenire”, 2004 și Scrisoare catre fetele mele, 2010 (Of Thee I Sing: A Letter to My Daughters).
Actualul Președinte SUA, Donald Trump, are în palmares și el cateva carti inspirationale pt business si antreprenoriat: „De ce te vrem bogat”, unde e coautor cu Robert Kiyosaki, tradusa la noi, „Cele 101 solutii spre succes al lui Trump”, scrisă împreună cu Meredith McIver și „Arta de inchide o afacere”, coautor Tony Schwartz.
Vicepresedintele SUA intre 1994-2000, Al Gore, cel care a pierdut alegerile din 2000 in fata lui George W. Bush jr, a scris impresionanta carte „Un adevar incomod” in 2006, cartea devenită film-documentar pentru care a primit un Oscar, un volum despre incalzirea globala si cum poate fi ea oprita prin controlul emisiilor de carbon si prin reducerea gazelor cu efect de sera (despre încălzirea globală aflăm de la actualul Preșdinte SUA, Donald Trump, că nici măcar nu există). Al Gore a luat Premiului Nobel pentru Pace in 2007, pentru lupta sa pentru protejarea mediului și a planetei, alaturi de Comisia ONU pentru Climat. Iar această carte este pentru mine un argument că nu toți politicienii folosesc cărțile pentru a se promova electoral, ci că o pot face adeseori și pentru ideile în care ei cred.
Václav Havel este un asemenea exemplu. Presedinte al Cehoslovaciei între 89-92 si primul șef de stat al Cehiei intre 93-2003, Havel a scris piese de teatru, eseuri in care a criticat absurdul comunismului. A fost implicat in Primavara de la Praga, disident împotriva Partidului Comunist, fondator Charta 77, urmarit de securitate a trăit cativa ani in inchisorile comuniste. Forumul Civic din care a facut parte a jucat un rol important in Revolutia de catifea din Cehoslovacia. Piesa de teatru Ispita e una din piesele care s-au jucat la Teatrul National din Bucuresti. Este exemplu de om care trăiește pentru ideile sale, atunci când face politică și atunci când face literatura și nici nu cred că ar trebui să distingem in acest caz între cele două.
Presedintii Romaniei sunt și ei scriitori. Intr-un fel. Aproape toți sunt scriitori cu excepția lui Traian Băsescu, despre care știm că îl studiază asiduu pe Mircea Cătrărecu (mai ales în campanii electorale) și cartea sa Levantul. Dar chiar și el a promis recent într-un interviu că va publica “o carte în care va spune tot adevărul.”
Adevărul său l-a scris și Emil Constantinescu în 2004: „Adevarul despre Romania 1989-2004”. Iar mai apoi în 2009, „Pacatul originar, sacrificiul fondator – Revolutia din 89 asa cum a fost”.
Dar expert în adevărul unic și în revoluție este Ion Iliescu. Începând cu 1993 ne tot spune versiunea sa în „Revolutie si reformă”. Apoi scrie „Dupa 20 de ani – 1989. An de cotitura in istoria nationala si in viata internationala”, în 2010.
Și actualul președinte a publicat două cărți. Unii ar zice cu ironie că a scris mai mult decât a vorbit: „Pas cu pas” și „Primul pas”, cărți pe care le văd fără valoare literară, dar importante pentru a înțelege counicarea politica din Romania si cum vede un om de stat contemporan propria sa viață și muncă.
Cum trebuie citite aceste cărți ale oamenilor politici români?, m-a întrebat Doina Joicaliuc. În cazul președinților români vorbim despre cum și-ar doi ei să le citim: ca pe niște manuale de istorie, ca pe adevărul absolut al perioadei despre care politicienii scriu și în care ei au condus țara. Cum le citesc eu? Ca pe simple percepții sau prejudecăți ale acestor politicieni despre ei înșiși și despre viața lor. Dar pentru că vorbim de istoria recentă, trebuie citite și ca povești de viață, ca documente de istorie (orală), ca mărturisi sau confesiuni despre convingerile și mentalitățile unor președinți ai României.
Iar pentru că la finalul interviului am fost întrebat ce carte aș recomanda ascultătorilor, am spus nu unul ci două titluri. Primul îl reprezintă cartea sociologului Hans Rosling, Factfulness, despre verificarea faptelor si de ce lucrurile stau mult mai bine în lume in realitate decât ne imaginăm noi, volum pe care il folosesc și la cursul meu de Sociologie. Iar a doua este o lucrare de pe lista recomandărilor de lectură a președintelui Obama: „Becoming Michelle Obama”, tradusă si la noi cu titlul Michelle Obama, Povestea mea. Povestea noastră. Povestea continuă.