Apelul la referendum nu este o tehnică nouă de câștigare a maselor. Populiștii au invocat întotdeauna referendumul ca instrument al democrației directe, o cale de exprimare nemediată a „poporului pur” versus „elita coruptă”. Încurajând exprimarea maselor prin plebiscit, populiștii se bucură de simpatie de masă. Discursul populist acuză instituțiile reprezentării, partidele și parlamentul că sunt corupte: încrederea în democrația reprezentativă e slabă, vocea poporului suveran trebuie să se facă auzită prin referendum!
Curentul plebiscitar întreține în rândul maselor iluzia cã ar participa la luarea deciziilor. În Imperiul German de la sfârșitul sec. XIX, miza sufragiului universal, pe care l-a susținut Cancelarul de Fier, conservatorul Otto von Bismarck, era aceea a atragerii clasei muncitoare de partea Monarhiei. În România interbelică, Regele Carol al II-lea a procedat similar cu alți lideri europeni care aplicaseră o conducere plebiscitară. În februarie 1938, Carol al II-lea a proclamat o nouă Constituție bazată pe autoritatea regală. Pentru a arăta că decizia sa este susținută de întreaga națiune, Regele a obținut printr-un plebiscit aprobarea noii Constituții. Votul plebiscitar i-a asigurat lui Carol o legitimitate de tip rațional-legal în condițiile instaurării unei dictaturi personale.
În Franța lui Napoleon al III-lea s-a introdus votul universal, a cărui natură plebiscitar-conservatoare a avut-o în vedere și Otto von Bismarck atunci când a introdus sufragiul universal, mai întâi în Constituția Federației din Germania de Nord, iar apoi în cea a nou constituitului Imperiu German. În aparență favorizate printr-o posibilitate formală de a participa la luarea deciziilor, păturile largi pauperizate dobândeau un tip de influență care compensa politic absența egalității de șanse din domeniul economic.
După dictatura regală a lui Carol al II-lea, după dictatura antonesciană, regimul național-comunist și cultul personalității al lui Nicolae Ceaușescu au continuat procesul de personalizare a puterii politice în România. Alegerea directă a Președintelui după 1990 conferă Șefului statului român cea mai mare legitimitate a unui om politic, în contrast cu lipsa de încredere a românilor în partide. Președintele poate face apel la referendum pentru a regla situațiile conflictuale dintre instituții.
Fostul președinte Traian Băsescu a inițiat în noiembrie 2007 un referendum pe tema legii electorale. Cetățenilor li s-a cerut să se pronunțe pentru sau împotriva introducerii sistemului electoral majoritar în două tururi, pentru înlocuirea sistemului proporțional de alegere a parlamentarilor cu unul asemănător cu cel în care este votat președintele. Referendumul inițiat de Președintele României este însă pur consultativ (art. 90), nu imperativ sau legislativ, astfel că Parlamentul nu e obligat să transforme într-o lege rezultatul dat de națiunea chemată să răspundă întrebării de pe buletinul de vot. În ciuda rezultatului, Parlamentul nu a adoptat un sistem majoritar de alegere a parlamentarilor, ci mai degrabă unul mixt, de atribuire, chiar dacă pentru o vreme alegerile parlamentare s-au desfășurat în circusmcripții uninominale.
„Amănuntul” istoric semnificativ este că primele alegeri din România pentru Parlamentul European s-au desfășurat pe 25 noiembrie 2007 simultan cu votul pentru referendumul inițiat de Băsescu. Manevra electorală a reușit, deoarece românii au fost stimulați să participe la alegerile europarlamentare, care nu stârneau un mare entuziasm, printr-o campanie suprapusă cu cea pentru referendumul în care partidul Președintelui – Partidul Democrat – acuza membrii celorlalte formațiuni politice că ajung în Parlament datorită listelor de partid, etichetându-i pe acei aleși drept „listaci”.
Povestea s-a repetat câțiva ani mai târziu, la alegerile prezidențiale din 29 noiembrie 2009, când Băsescu s-a folosit electoral de referendumul prin care propunea introducerea unicameralismului și reducerea numărului de parlamentari la 300. Candidatul în funcție, Traian Băsescu, a apărut simultan pe două afișe electorale, pentru prezidențiale și pentru referendum. Mesajul prezidențial: „Băsescu luptă pentru tine” și „Adevărata majoritate sunteți voi!” Sloganul pentru referendum: „De ce le e frică, nu scapă!”
În contextul suspendărilor lui Băsescu de către Parlament (în mai 2007 și iulie 2012), curentul prezidențialist a propus o întărire a puterii Președintelui României prin modificarea Constituției. Propunerea suna astfel: în cazul în care Președintele suspendat de către Parlament este reconfirmat în funcție prin referendumul popular, atunci Parlamentul care a votat suspendarea Președintelui să fie dizolvat. Propunerea a fost treptat abandonată.
Tabăra adversă parlamentaristă a reușit să modifice între timp cvorumul de prezență pentru validarea referendumului de suspendare a Președintelui coborându-l de la 50% plus unu la 30% dintre dintre alegătorii înscriși pe liste. Asta după ce ultimul referendum de demitere a lui Băsescu fusese invalidat pentru că s-au prezentat la urne doar 46% dintre alegători, deși cei prezenți s-au exprimat covârșitor în favoarea demiterii.
Cel mai mare partid politic, Partidul Social Democrat, nu a mai câștigat alegerile prezidențiale de la Ion Iliescu încoace și tot dă semnale că imaginează o Românie în care Parlamentul să aleagă Președintele țării, iar rolul Președintelui să fie decorativ. Pentru o asemenea schimbare este nevoie însă de un referendum care să amendeze Constituția.
Amendarea Constituției e un subiect de actualitate, iar pretextul este referendumul cerut de Coaliția pentu Familie pentru modificarea art. 48 cu privire la definirea familiei tradiționale, astfel încât „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie” și nu (mai) este „căsătoria liber consimţită între soţi”. Cu o populație majoritar religioasă și conservatoare, rezultatul referendumului pentru familia tradițională este previzibil.
Nu ar fi prima oară când Constituția României ar fi amendată prin referendum, iar alegătorii merg la vot având în minte un alt motiv decât cel semnificativ pentru politicieni. Amendarea Constituției din 2003 a avut ca miză majoră introducerea articolului 148 – integrarea în Uniunea Europeană, care stipulează la al. 2 „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.” Asta în vreme ce propaganda în favoarea revizuirii Constituției a redus dezbaterea la o temă pe placul publicului larg la acea dată: desființarea serviciului militar obligatoriu.
În contextul în care astăzi majoritatea PSD-ALDE trimite la Preşedinţie, spre promulgare, legile care ar afecta independenţa justiţiei, Preşedintele Klaus Iohannis ar putea emite decretul privind organizarea unui referendum. “Continuarea luptei anti-corupție” e destul de populară și mediatizată încât răspunsul să fie favorabil inițiativei Președintelui, iar presiunea publică pe Parlament ar fi uriașă. Este însă tema aceasta atât de sensibilă pentru mase încât să mobilizeze un număr suficient de români care să valideze referendumul? 30% dintre alegători, respectiv 5,5 milioane români ar trebui să se prezinte la vot pentru ca referendumul prezidențial să fie validat. Deocamdată în imaginarul colectiv promisiunile religioase și discursul Bisericii par mai digerabile decât abstractul Legii sau al drepturilor „fundamentale” ale omului și ale cetățeanului.
Acest articol a fost publicat inițial în revista Dilema veche.
Am dezbătut tema la Radio România Cultural împreună cu coordonatorul numărului, Andrei Manolescu, și realizatorii emisiunii Timpul prezent, Adela Greceanu şi Matei Martin. Emisiunea poate fi ascultată la acet link!