Antonio MomocComunicarea politică face apel la narațiuni inspirate din fapte reale sau la ficțiuni, la imaginarul colectiv, pentru a legitima sau a contesta Puterea. […] Contestatarii Puterii folosesc instrumente narative similare pentru a delegimita sau retrage sprijinul popular. […] „Narativele” politice au fost asociate în spațiul public cu retorica demagogilor, cu fake news, cu teorii ale conspirației și campanii denigratoare de presă.
Mass-media joacă rolul ei în răspîndirea și perpetuarea „narativelor” politice. Jurnaliștii militanți vor „să demonstreze” teze în acord cu principiile lor, iar ziariștii profesioniști (quality press) verifică faptele chiar împotriva propriilor prejudecăți. Narațiuni, sisteme de valori și opinii diferite intră în competiție prin discursul politicienilor sau al liderilor de opinie promovat prin mass-media. Doctrinele devin ideologii politice prin comunicarea de masă, prin „politica” editorială, prin unghiul de abordare al jurnaliștilor, prin trunchiere, prin vulgarizare, prin spectacularizare mediatică, prin (în)cadrare sau prin propagandă. […]
Pe rețelele sociale, „narativele” politice se confruntă în bule antagonice, iar cînd oponenții se ciocnesc, violența de limbaj și furia explodează. Polarizarea „noi” versus „ei”, în care „noi” apărăm lumea de „ei”, de valorile și comportamentele lor, întotdeauna ale celorlalți, descrie lipsa de empatie și de înțelegere pînă la ură, dialogul rațional aproape imposibil, agresivitatea, luarea în bășcălie sau maimuțăreala celor care nu împărtășesc aceleași idei. „Furiocrația”, după o sintagmă a Alinei Bîrgăoanu, predomină stilul discursiv din mediul online. […]
Elitism versus populism este clivajul narativ dintre bulele progresiste și cele conservatoare de pe facebook. Pentru populiști, „dușmanul” poporului este „elita coruptă”. „Poporul needucat este ușor de manipulat de către demagogi” este placa elitiștilor. Narațiunile din bulele de la stînga politico-culturală (și dreapta economică) arată cu degetul oamenii simpli, religioși, cu educație precară că nu sînt capabili să respecte libertățile minorităților sexuale sau etnice, iar drepturile omului ar fi astfel amenințate de populiști, de naționaliști extremiști.
În narațiunile conservatoare, în bulele de la dreapta politico-culturală, Răul este întruchipat de radicalii stîngii liberale care vor să impună un stil de viață „nefiresc” pentru comunitățile etnice tradiționale, o „dictatură culturală” străină de valorile comunității locale, reprezentantă a agendei elitei „globaliste”.
Narațiunile progresiștilor manifestă deseori ironie, batjocură și dispreț la adresa claselor populare: elitiștii iau în derîdere masele sărace, preoțimea și biserica tradițională, folclorul național sau poeziile patriotice pe care le interpretează copiii în show-uri TV de talent pe care îi suspectează că „nu înțeleg sensul cuvintelor pe care le recită”. Cercurile progresiste influente promovează strategia umilirii în public (public shaming) sau cultura anulării sau anihilării („cancel culture”) personalităţilor publice care se fac „vinovate” de încălcarea preceptelor liberal-progresiste, ceea ce antrenează autocenzura sau retragerea din dezbaterea publică a moderaților.
În schimb, populiștii autohtoni deplîng, precum Cațavencu, pierderea identității naționale, „țărișoara” vîndută străinilor și profită cu cinism de elitismul care îndepărtează inconștient establishment-ul de oamenii obișnuiți. Discursul arogant din bulele progresiste persiflează sentimentul comunitar, ideea de Dumnezeu și își exprimă concomitent stupoarea că formațiuni ca AUR, care folosesc abil noile media, cresc în sondaje. Reacție populistă la aroganța elitistă, radicalismul, exacerbat de neîncrederea în partidele tradiționale și alimentat de criză economică, poate fi devastator pentru orice democrație.
CITESTE ARTICOLUL INTEGRAL PE SITE-UL DILEMA VECHE.