Antonio MomocAm petrecut mai mult de o ora la coada la unul dintre cele doua puncte de control al pasapoartelor pe aeroportul international Manas din Kirgizstan. Kirgizii asteptau la rand in liniste, resemnati. Alte 45 de minute pierdusem mai devreme in fata geamului ghiseului de unde am cumparat cu 70 de dolari viza de intrare. Dupa un zbor de patru ore si jumatate din Istanbul, aterizarea a avut loc la cinci dimineata pe aeroportul din Bishkek. In interiorul biroului vamal se zareau canapeua si patura cu scene din rapirea din serai unde se odihneau vamesii kirgizi intre zborurile de noapte. Desi aveam nevoie de viza pentru o saptamana cat durau lucrarile conferintei Central Asia Media la care eram key-note speaker, functionarul mi-a trecut cu „generozitate” pe pasaport doua saptamani sa se asigure ca am timp sa vizitez frumoasa lui tara. Amanunt care, la intoarcere, a atras atentia politiei de frontiera din aeroport care m-a chestionat 15 minute ca de ce plec din Kirgizstan mai devreme decat am estimat. Poate ca timpul de asteptare din dimineata sosirii ar fi fost ceva mai scurt daca functionarul statului kirgiz nu ar fi vorbit la telefonul fix si la mobil in timp ce imi completa viza de intrare.
De altfel acest tip de comportament discretionar din partea autoritatilor este destul de comun in republicile fost-sovietice, mai ales in cele din Asia Centrala. Și aminteste de anii 90 ai Romaniei lui Ion Iliescu. Asa aratau autoritatile statului roman comunist si post-comunist in anii 80-90, la fel cum se prezinta astazi oamenii in uniforma kaki in Kirgizstan. Statul si reprezentantul sau in uniforma militara sunt stapanii absoluti in fata carora iti apleci capul docil la ghiseu.
Peisajul iti taie respiratia inca din fata aeroportului Manas. La orizont, cat vezi cu ochii, de la stanga la dreapta, este un zid muntos inzapezit. Sunt Muntii Cerului, Tian Shan, cu altitudini de peste 7400 de metri, vizibili din orice loc din Bishkek. De jur imprejurul capitalei sunt sate, Kirgizstan fiind o tara preponderent rurala. Iar la orizont muntii inca inzapeziti, desi este aproape aprilie.
Un drum cu gropi si asfaltul macinat fac timid legatura dintre aeroport si capitala Bishkek. In Kirgizstan se circula la fel ca pe strazile din Romania, nu se respecta semnele de circulatie, iar cei care depasesc pe contrasens taie milimetric fata celui depasit. Copiii cu ghiozdan in spate fac autostopul in stradania zilnica de a ajunge la timp din satele de langă Bishkek la scoala din oras.
Locuitorii sunt saraci, dar primitori. In fata caselor oamenii vand lipii calde, coapte sau rumenite la un cuptor in pamant. Unii te servesc cu chalap, un fel de ayran ceva mai fermentat. Brandul de bauturi racoritoare locale, bazate pe lapte, este Shoro. Poti face cumparaturi in bazar unde poti servi supa traditionala cu lepeshka sau orez cu carne de cal, pentru cine nu este vegetarian.
Kirgizii tin la identitatea lor culturala asa ca au conservat locuintele traditionale, corturile din piei de animale, yurta. Popor nomad, vanatori si crescatori de vite, kirgizii se mandresc cu pieile de animale salbatice din care au ridicat yurte strămosii lor. Poti lua masa in interiorul unei yurta sau o poti vizita in complexele muzeale de la periferie, in supara. Oamenii de la sate sunt pasnici, zambitori, primitori. Putini inteleg engleza, majoritatea vorbesc rusa. Sa nu te mire daca esti invitat sa bei un ceai ori sa fumezi o shisha, ceea ce noi stim sub numele de narghilea.
Autoritatile romane mentin alerta de calatorie in Kirgizstan si te avertizeaza la intrarea in tara cu un sms ca, in caz de urgente, Romania are cea mai apropiata ambasada la vecinii de la nord, in Kazahstan, Astana. Nu m-am simtit deloc amenintat in saptamana in care am stat in Bishkek, dar la intrarea la hotel autoturismele erau controalate la bariera cu detectorul de metale deoarece gazdele se tem ca strainii, mai ales occidentalii, pot fi tinte ale atentatelor.
Am vizitat Kirgizstan imediat dupa atentatele de la Bruxelles si inainte de reizbucnirea conflictului din Nagorno-Karabakh dintre Armenia si Azerbaidjan la invitatia OSCE Academy de a sustine un training pentru jurnalistii din Asia Centrala. Despre libertatea presei in Kirgizstan si despre jurnalistii din Asia centrala am pregatit un alt articol pentru platforma Republica.ro
Cladirea in care are sediul OSCE din Bishkek este una modesta, intr-un oras cu o arhitectura preponderent sovietica. Statuia lui Lenin a ramas in picioare, desi a fost mutata din Piata Centrala undeva in spatele cladirii Parlamentului. Poate si pentru ca Kirgizstan pastreaza bune relatii cu Rusia.
Dupa trainingul media, cea mai neobisnuita a fost intalnirea mea cu un taximetrist din Bishkek care m-a dus la hotel si care stia limba romana. Colega mea din Mongolia cu care imparteam taxiul era mirata ca ea nu se putea intelege in limba natala cu vecinii kirgizi. Taximetristul lucrase cateva luni in Romania pe vremea lui Ceausescu. Asa ca a tinut sa imi arate nu doar ca lega cuvinte in romaneste, ba chiar mi-a cantat câteva romante de Gica Petrescu. M-a emotionat cand i-am lasat bacsis 30% din costul cursei si incerca sincer sa ma refuze. Cu un dolar poti cumpara 2,5 litri de benzina in Kirgizstan, iar un bacsis de 10 dolari poate parea de o generozitate excentrica pentru locuitorii fostei republici sovietice.
(Foto de Onnik James Krikorian, subsemnatul si Gulnura Toralieva)