Antonio MomocÎn ultimii ani, atunci când am sărbătorit premiile internaționale acordate filmelor românești, am celebrat de fapt neajunsurile societății noastre povestite cu mijloace cinematografice. Trofeul Ursul de Aur acordat peliculei „Poziția copilului” la cea de-a 63-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin a fost primit la rândul său cu mult entuziasm, cu urale, cu like-uri și share-uri pe Facebook, pe Twitter și în blogosferă. Surlele și trâmbițele au fost pentru premiu și nu neapărat pentru conținutul filmului pentru că, la modul serios, cei mai exaltați Facebook-iști nu văzuseră filmul și probabil că cei mai mulți dintre ei nici nu vor da vreodată bani pe bilet să îl urmărească.
De altfel, nu este prima oară când ne batem cu pumnul în piepturile noastre de cinefili, când afișăm ostentativ mândria națională pentru că un regizor român a mai luat un premiu internațional. Iar exprimarea acestei mândrii seamănă cu bucuria fanilor Naționalei de după înscrierea unui gol într-un meci de fotbal cu porțile închise. Și alte filme românești premiate la Cannes au povestit, la rândul lor, despre bolile societății românești sau despre infirmitățile statului român: despre bubele serviciilor publice de sănătate, despre spitale subfinanțate, despre corupția din poliție. Au fost aplaudate la festival, au fost comentate în media, dar sălile de cinema au rămas goale.
„Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu în 2005, a obținut premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes. În România a avut 25.222 spectatori plătitori de bilet. „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu a câștigat “Caméra d’or”, la Cannes în 2006. În țară au plătit bilet doar 12.320 spectatori. Filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007), de Cristian Mungiu, a primit Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes – Palme d’Or în 2007. A reușit să vândă 88.684 de bilete. Anul trecut, filmul lui Cristian Mungiu, „După dealuri”, a câştigat două premii la Cannes: pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. A adus 55.000 de spectatori în cinematografele româneşti.
După 1989, filmul „Garcea și oltenii” rămâne de departe cel mai vizionat de către românii care au dat bani pe bilet la cinematografele din țară, cu 232.050 de spectatori plătitori. 432 nu a rușit nici măcar jumătatea acestei „performanțe”.
Sistemul public de sănătate, relația stat-biserică, relația revoluționari și profitori ai revoluției sunt subiecte centrale ale scenariștilor și regizorilor români premiați la festivaluri internaționale. Drama asupra căreia s-a oprit Călin Peter Netzer în „Poziția copilului” este moartea care bântuie în trafic pe drumurile și șoselele României. România avea în 2010 cea mai mare rată a mortalității din accidentele rutiere, raportat la numărul de locuitori. Nu știm câți dintre vinovații acestor accidente rutiere plătesc cu închisoare potrivit legii, dar filmul lui Călin Peter Netzer descrie cum se poate scăpa în România de pedeapsă, dacă ai influență, bani și pile.
Pe scurt, un tânăr de bani-gata (jucat de Bogdan Dumitrache) a depășit neregulamentar în afara localității și a lovit mortal un adolescent de 14 ani dintr-o familie săracă. Tânărul șofer teribilist a supravieţuit fără nicio leziune, iar mama sa (interpretată de Luminiţa Gheorghiu), extrem de iubitoare, are grijă să intervină la poliția rutieră și la prietenii influenți din administrație și politică pentru a-l scăpa basma curată pe fiul său.
Singurul care îi pune bețe în roate mamei nu este nici polițistul (Mimi Brănescu), nici familia victimei (tatăl interpretat de Adrian Titieni, face un rol emoționant), ci un bandit și mai mare (interpretat perfect de Vlad Ivanov): martorul care încearcă să profite pecuniar pentru schimbarea mărturiei sale. Aflat la bordul mașinii sale puternice, martorul nu s-a lăsat depășit de șoferul teribilist, obligându-l pe acesta să încalce viteza legală în afara localității și să-l lovească pe contrasens pe copilul de 14 ani. Mama șoferului vinovat încearcă să-l cumpere și pe martor, dar prețul de această dată pare mare chiar și pentru ea.
Polițiști, procurori, experți, primari sau președinți de consiliu județean sunt cu toții implicați în rețele de tip mafiot prin care sunt protejați indivizii aflați deasupra legii. Viața unu copil simplu, din mediul rural, nu mai contează atunci când interesele copiilor de bani gata sunt puse în primejdie. Și pentru că în România „mortul este întotdeauna de vină”, poliția poate închide ochii, părinții celui omorât trebuie să ierte creștinește, pentru că fiecare (copil de bani gata) are dreptul să mai și greșească.
Filme ca „Pozitia copilului” sunt filme patriotice (în sensul pe care îl oferă și Andrei Pleșu conceptului), pentru că spre deosebire de filmele propagandistice, prezintă lumii adevăruri neplăcute despre societatea în care trăim. Iar a admite că țara ta este imperfectă este un act de patriotism și un prim pas spre îndreptarea a ceea ce este defect. Patriotismul înseamnă să te doară că legea nu este aplicată la fel pentru toți, că instituțiile statului sunt corupte și ineficiente, că cetățenii români sunt de două categorii în funcție de statutul lor social, de etnia lor sau de religia lor. Patriotism înseamnă chiar și să cumperi bilet la fimele românești premiate, nu să le apreciezi pe Facebook furându-le de pe internet.