Blog

Apărat de foşti comunişti, Statul-Social devine şi mai vulnerabil la atacurile lansate dinspre BNR şi Preşedinţie

Politicieni ca Traian Băsescu, bancheri ca Mugur Isărescu, etc. duc de ceva vreme o luptă ideologică împotriva ideii de Stat Social în favoarea căreia se exprimă foşti-comunişti ca Ion Iliescu sau Adrian Năstase. Apărătorii, decredibilizaţi şi demonizaţi, prin natura etichetelor care li se pun în sfera publică, afectează dezbaterea detaşată despre Statul Social.

Statul social nu este un stat socialist. Fiind apărat de foşti comunişti, statul social pare a fi parte din arsenalul şi din ideologia neocomunistă. Deşi bine intenţionaţi, apărătorii fost-comunişti ai statului social dau astfel apă la moară celor care atacă şi pun sub semnul întrebării legitimitatea statului social în România.

Câteva precizări teoretice sunt necesare: în viziunea economiştilor liberali ca Friedman, von Hayek, Ludwig von Misses, Statul Social este o formă de dominaţie mult mai subtilă şi mai redutabilă chiar decât dominarea indusă de statul totalitar. Hayek numea statul social drept “stat subtotalitar” deoarece prin intervenţia economică a statului şi prin limitarea iniţiativei economice libere se realizează dominaţia statului asupra individului mai periculoasă decât forma brutală de dominaţie din totalitarismul statului maximal. Statul social a fost apreciat de politicieni ca Margareth Thacher sau Ronald Reagan ca o negare a individualismului mult mai subtilă decât teroarea făţişă a totalitarismului.

Paradoxal, logica statului social se înscrie în logica statului liberal clasic. Rossanvallon aminteşte că statul liberal însuşi a fost gândit la origini ca unul protector, destinat să protejeze cetăţenii: Între statul liberal clasic – aşa cum a fost el conceput de filozofii Thomas Hobbes şi John Locke – şi statul social (numit în spaţiul francez “Providenţă”) nu există o nici opoziţie, nici discrepanţă, ci pură continuitate: În secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, statul liberal a fost gândit ca o instanţă protectoare, ca apărător al vieţii, proprietăţii şi libertăţii indivizilor împotriva abuzurilor puterii politice. În secolul al XIX-lea, statul social era de fapt o extindere, o intensificare a statului protector.

Pentru liberali ca Hobbes şi Locke, statul se întemeia pe ideea că există pentru că trebuie să îndeplinească o dublă sarcină: să producă securitate (pentru indivizi) şi să reducă incertitudinile (din societate). Rossanvallon arată că Statul Social este o reafirmare a înţelegerii statului ca stat protector; Statul Providenţă nu se mulţumeşte – aşa cum propunea statul liberal clasic – să protejeze (viaţa şi proprietatea indivizilor – ca drepturi naturale şi fundamentale), ci, mai mult decât atât, Statul Providenţă intervine pentru a redistribui veniturile (de la bugetul de stat), pentru a asuma sarcini colective şi pentru a oferi servicii publice (educaţie, sănătate, ordine, apărare).

Trecerea de la filosofia statului liberal clasic ca stat protector, la practica statului social modern se produce şi graţie mişcărilor democratice din secolul al XVIII-lea. Drepturile şi libertăţile economico-sociale pentru care militau sindicatele şi muncitorii, au fost interpretate ca o prelungire a celor civice, prelungire înscrisă în logica protecţiei statului modern; iar logica nu nu poate fi limitată. Mişcarea muncitorească democratică, precizează Rossanvallon, a preluat teza contractualistă, conform căreia cetăţeanul este proprietar. Dar, cum nu toţi indivizii pot fi în fapt proprietari, trebuiau create mecanisme de susţinere a cvasi-proprietarilor, care să fie trataţi ca proprietari şi cetăţeni. Astfel, au fost instituite mecanisme sociale, precum dreptul la muncă şi plata impozitelor pentru toţi cetăţenii statului.

Expresia de Stat-Providenţă a fost folosită mai întâi de politicienii francezi liberali din sec. al XIX-lea care se opuneau creşterii rolului statului în economie. Liberalul Emile Olivier inventează termenul de Stat-Providenţă. Politicianul Ollivier lua, de fapt, peste picior pretenţiile statului republican şi secularizat de a înlocui solidaritatea tradiţională comunitară cu una naţională asigurată de un aparat de stat care îşi imagina că poate corecta imperfecţiunile Providenţei.

Statul, explică Rossanvallon, se numeşte Providenţă pentru că substituie incertitudinea Providenţei divine, religioase cu certitudinea intervenţiei statale, administrative: Statul liberal/protector producea siguranţă/securitate; Statul social/providenţă asigură viaţa indivizilor, economic şi social.

În spaţiul anglo-saxon, (Welfare=bunăstare), Welfare-state sau „Statul bunăstării” – sugerează o anumită asumare de către stat a responsabilităţii faţă de situaţia socială a cetăţenilor şi nu aşa cum sunt unii tentaţi să traducă în limba română, drept un stat al prosperităţii tuturor, promisiune pe care Welfare-State nu o face de fapt.

„Statul social” îşi are originea în politicile Cancelarului Împăratului Wilhelm I, Otto von Bismarck. Termenul de „Sozialstaat” a fost folosit pentru a desemna reformele pe care Cancelarul de fier Bismark le introduce în 1880 prin sistemul asigurărilor sociale obligatorii în munca industrială. Obiectivul asigurărilor sociale introduse de conservatorul Bismark nu era în primul rând bunăstarea muncitorilor, cât securitatea statului şi conservarea Monarhiei, pe fondul câştigării de teren electoral de către socialişti sau republicani.

Statul social nu este un stat asistenţial (al celor care stau cu mâna întinsă), aşa cum sugerează cei care atacă statul social. Statul social este un stat al contribuţiilor şi al asigurărilor sociale. În vreme ce beneficiile de asistenţă socială sunt non-contributorii, beneficiile de asigurări sociale (pensii, ajutor de şomaj, asigurări de accident de muncă, servicii de educaţie publică şi sănătate) sunt contributorii, fiind acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a beneficiarului la un fond al statului.

Sistemul de asigurări sociale de stat are trei componente: sistemul de pensii, sistemul de asigurări de sănătate şi sistemul de ajutor de şomaj. Prin sistemul de asigurări sociale specifice statutului social se instaurează relaţiile dintre stat şi diferite părţi sociale, cu avantaje atât pentru funcţionarea statului, cât şi pentru cetăţeni. Statul asigurărilor sociale urmăreşte solidaritatea socială prin impozitarea veniturilor primare (salarii, profit, dobândă) şi redistribuirea către contribuabili (pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru copii, servicii gratuite de sănătate etc)

În Europa regăsim următoarele variante ale Statului Social, consecinţă a modernizării şi eficientizării aparatului de stat: În ţările nordice se caracterizează prin impozitarea ridicată a veniturilor şi printr-un număr mare al locurilor de muncă în sectorul public. În Germania avem un model bazat pe impozitarea veniturilor şi contribuţii speciale la fondul de asigurări sociale. În Marea Britanie statul social este bazat pe o impozitare redusă şi politici sociale direcţionate către grupuri ţintă, cu excepţia sistemului sanitar, susţinut prin impozite generale, care este ieftin dar mai greu accesibil. Există şi varianta Statului social al statelor fost-comuniste din Europa de Est, caracterizat printr-o polarizare ridicată a veniturilor, o puternică impozitare a muncii şi o privilegiere a capitalului, dar prin servicii publice de slabă calitate prin comparaţie cu cele occidentale.

Dovadă că statul social nu este duşmanul pieţei libere, apogeul Statului Social s-a atins după al doilea război mondial nu în statele estice socialiste, ci în Occident, între anii 1950-1975, când intervenţia statului în economie, prin reţetele economice keynesiste, a contribuit la realizarea unui boom economic şi social, alături de o puternică sporire a profitului marelui capital.

One Comment

  1. Ene St. Mihai

    Multumesc! Foarte interesant.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *